Stop amenintarilor cu abandonul

Spune si altora despre acest articol

“Daca nu vii acum, sa stii ca plec si te las aici!”.

Cu siguranta ati auzit aceasta fraza cel putin o data in viata trecand pe langa un parinte si copilul sau. Fraza e menita sa il faca pe copil obedient apeland la una din fricile lui fundamentale: frica de abandon.

Anul trecut, in Herastrau, un baietel de vreo 5 anisori se plimbase cu bicicleta in parc, insotit de parintii sai. La un moment dat, parintii decid ca e timpul sa incheie plimbarea. Evident, copilul a inceput cu “Da’ eu vreau sa mai stau…”. Parintii au reactionat: “Bine, tu ramai aici, noi plecam.” Si au inceput sa se indeparteze de copil. Baiatul a ramas pe loc si cand a vazut ca parintii pleaca, a inceput sa planga speriat. Parintii, uitandu-se unul la altul, au ras si au continuat sa se indeparteze. Copilul a intrat in panica, a inceput sa tipe, sa sara si sa-si smulga parul din cap. Nici in acest moment cei doi adulti nu s-au oprit sa il astepte macar, daca nu sa se intoarca dupa el. Si baiatul a rupt-o la fuga dupa ei, plangand si tipand.

Mi s-a rupt sufletul. As fi vrut sa merg la copil si sa vorbesc cu el, sa-i explic sau sa-l linistesc, dar mi-a fost frica sa nu-l sperii si mai rau, ca vine un strain la el cand parintii par sa-l fi abandonat.

Si m-am gandit ce fel de oameni sunt acei parinti, ce suflet pot sa aiba sa-si puna copilul sa treaca prin astfel de momente de spaima teribila si sa te mai si distrezi cand vezi stadiul de disperare in care l-ai adus.

Iubirea, hrana si siguranta sunt elemente care trebuie oferite copilului in mod neconditionat. De-asta esti parintele lui, si daca tu nu-i oferi neconditionat aceste lucruri, nimeni altcineva nu i le va oferi. Cand ameninti copilul ca pleci fara el daca nu se conformeaza regulilor tale, ii comunici de fapt ca siguranta pe care i-o oferi e conditionata de ascultarea ordinelor tale.

Oare ce e in sufletul unui copil cand aude ca singurele fiinte care ii pot oferi siguranta si iubire sunt in stare sa il paraseasca?

Frica de abandon de multe ori asigura intr-adevar obedienta pe moment (asta ne dorim, un copil obedient?), dar efectele ei pe termen lung pot fi dureroase: copilul se poate transforma intr-un adult nesigur pe el care poate fi santajat intr-o relatie cu despartirea sau care nu se poate implica intr-o relatie, un adult obedient care nu va avea curaj sa spuna ce gandeste sau sa faca ce isi doreste, toate din frica de a fi parasit, abandonat. Iar cand va deveni parinte, probabil ca, nestiind alta cale, isi va santaja la fel copilul si va exploata frica de abandon in propriul interes. Pentru ca da, este vorba de interesul propriul al parintelui, nu de interesul copilului: parintelui ii este mult mai comod sa ameninte astfel incat copilul sa se supuna imediat decat sa discute, sa explice, sa aiba rabdare cu cel mic.

Vreau sa spunem un “Stop amenintarilor cu abandonul!” hotarat si sa luam atitudine atunci cand trecem pe langa un parinte care isi ameninta copilul cu abandonul, poate ca astfel, in timp, va scadea numarul de suflete de copil marcate de cuvintele “te las aici”. Stiu ca sa vorbesti in acele momente cu copilul e o idee proasta, cel mai probabil se va speria si mai rau, dar parintelui ii putem atrage atentia asupra efectelor pe care le are comportamentul lui asupra copilului. Personal, as intreba un astfel de parinte “Nu va iubiti copilul de vreti sa-l abandonati?”.

Voi ce ati spune?

Spune si altora despre acest articol

1 thought on “Stop amenintarilor cu abandonul

  1. Mergand in parc cu copilul la sfarsit de saptamana vedeam tot timpul parinti facand asta, sau si mai rau, lasandu-si copiii sa planga pur si simplu, ca ei mai voiau sa stea in parc, in timp ce ii trageau de mana dupa ei.
    Din pacate observ si la mine tendinta de a spune ca plec, cand copilul nu vrea sa mearga unde merg eu, dar o constientizez si-mi dau seama ca e problema mea ca vreau sa merg undeva si el nu. Si incep negocierea cu mine, ma intreb cat e de urgent ceea ce am de facut si daca merita sa ii stric jocul lui. Si de cele mai multe ori nu merita.
    Cred ca e important ca noi, ca parinti, sa incercam sa ii tratam pe copii ca niste oameni cu pareri proprii, care au nevoile proprii chiar si la 1 zi de viata, la 5 ani sau la 15.

Leave a Reply

Your email address will not be published.