Acest articol poate contine linkuri de afiliere. Detalii aici.
Cu totii am vazut, cel putin o data in viata, un copil care “se da fundul de pamant” cum se zice in popo: tipa si plange si da din maini si din picioare si pare de neconsolat si de necontrolat. Cei din jur se uita acuzator la parinte si apoi se uita la copil, dand din cap: “Ce copil rasfatat… Ce prost crescut e….”. Multor (viitori) parinti le este pur si simplu groaza de aceste momente!
Cand mergeam la inot, cat timp erau copilasii in bazin, mai socializam cu alte mamici. Si intr-o discutie de dimineata la cafea, mamica unei blondine cretoline foarte simpatica, de 1 an si 6 luni, imi spune: “Cel mai groaza mi-e sa nu ajunga fi’mea un copil de-ala rasfatat, sa-mi faca o criza in magazin, sa se dea cu fundul de pamant. De-asta mi-e cel mai groaza!”. Si sunt convinsa ca i se va intampla. Fiecare copil normal va face asta la un moment dat.
Am vazut atitudini care mai de care ale parintilor unui copil care face o criza de furie intr-un loc public: unii se uita rusinati si stanjeniti in jur, altii ii altoiesc vreo doua palme copilului sau ameninta “nu te mai iau niciodata la cumparaturi/in parc daca faci asa! ma faci de ras!”, unii se indeparteaza de copil si-l lasa acolo pana se linisteste, doar ca de multe ori copilul se sperie si mai rau si alearga disperat dupa parinte.
Mai sunt si acei parinti care isi inteleg odrasla si isi dau seama ca acea criza de furie nu are de-a face cu jucaria sau bomboana de pe raft si ca cel mic a gasit o supapa, un pretext pentru a se elibera de frustrari sau frici sau stres, acumulate in timp, si ca in niciun caz nu e rasfat.
Cand merg cu fi’miu prin magazin, de multe ori are rabdare, daca se indeplineste trioul magic: nu ii e nici foame, nici somn, nici sete. In unele dati vrea si el sa ajute si il lasam: ne vede pe noi ca luam lucruri de pe raft si le punem in cos, vrea si el sa faca asta, sa ajute, sa participe, sa simta ca e parte din familie. Ne vedem pe noi ca ne uitam printre carti, se uita si el. La raionul de haine, cand “rasfoim” printre umerase si ne uitam la toale, fi’miu ne vede si vrea si el. Mi se pare perfect normal si natural. Nu face rau nimanui, atata timp cat nu ne aflam in magazin in zonele cu sticle sau borcane sau alte lucruri fragile. Cand nimerim in zonele astea, ii spunem ca nu ne putem juca acolo pentru ca se pot sparge, nu cumparam nimic de acolo si el accepta si mergem mai departe.
Mai sunt, bineinteles, si ocazii cand este obosit si ne nimerim la cumparaturi si vrea sa se joace cu borcanele de gem si noi nu il putem lasa: atunci e momentul in care va da afara si va plange si va face o criza de furie (pentru ca la oboseala nu mai reusesc cei mici sa isi tina sub control acumularea emotionala). Ce va da afara? Pai poate ca s-a simtit neputincios cand i-am fortat antibioticul pe gat sau cand l-am tinut cu forta sa nu iasa in strada la masini desi el vroia sa exploreze lumea. Sau poate s-a speriat cand un caine mare a alergat spre el. Sau poate s-a intristat cand a plecat prietenul lui acasa, sa doarma. Sau e frustrat ca nu ajunge singur sa aprinda si sa stinga lumina si are nevoie de noi, desi lupta pentru independenta. Sau sau sau, pot fi mii de motive!
Ce e de facut in astfel de momente? Personal, imi iau copilul in brate, ca sa nu riste sa se loveasca, si il tin strans in brate si eventual il mangai pe cap si ii vorbesc calm si ii spun ca il inteleg ca e suparat. Iar de ceilalti oameni nu ma sinchisesc, habar n-am cum ne privesc si ce gandesc, ma preocupa mult prea mult fi’miu si sunt prea atenta la el si la ce are de dat afara. De obicei criza dureaza maxim cateva minute, dar sunt convinsa ca vor fi momente cand va dura si jumatate de ora, iar atunci probabil ca voi ajunge sa interactionez si cu cei din jur, iar pe HandInHand am citit o idee faina si ma gandesc sa le spun celorlalti “Avem ceva probleme tehnice, se vor rezolva” si sa le zambesc cat sa se asigure ei ca e ok copilul, nu e nimic periculos si nu i se intampla nimic rau, iar situatia este sub control.
S-a intamplat sa apara o criza de furie intr-un magazin micut, unde plansetele ar fi deranjat pe toata lumea: atunci am iesit afara frumos, am stat cu fi’miu linistita pana a trecut furtuna. Ideea e sa gasesti un locsor in care cel mic sa se poata elibera fara ca altii sa fie foarte perturbati, si asta poate fi in afara magazinului, intr-un loc ferit in parc sau intr-un raion mai pustiu de magazin. Si e foarte important ca cel mic sa nu se poata rani, deci clar nu mergi cu el in zona de surubeltine sau sticle.
Se poate ivi o criza de furie si in parc, cand copilul vrea sa se dea in leaganul in care e deja un alt copil. Sau la locul de joaca, cand cel mic vrea jucaria altui copilas. Sau pe strada, cum ni s-a intamplat noua de vreo 2 ori, cand copilul vrea musai sa traverseze strada cand trec masini. Se poate intampla oriunde, si este perfect normal, e semn de sanatate emotionala. Mi-as face griji daca NU ar aparea aceste crize, ar insemna ca emotiile sunt stranse in el si nu le da afara si s-ar putea sa ii dauneze pe termen lung, nu va stii cum sa le gestioneze caci vor fi devenit un munte urias de emotii acumulate.
Cat despre povestea cu rasfatul, el intr-adevar exista, dar nu asa cum este el inteles de obicei: copilul vrea o bomboana, nu i se cumpara, face criza de furie, parintii cumpara bomboana, copilul ramane cu incarcatura emotionala pe care nu a dat-o afara, pentru ca el cauta pretext, nu vroia bomboana. Data viitoare copilul vrea o masinuta, are si mai mult de dat afara, face criza ca nu i se cumpara, iar parintele cedeaza si cumpara masina. Si in final copilul e nefericit ca nu reuseste sa dea afara tot ce acumuleaza, desi incearca si cauta supape si pretexte, iar parintele se gandeste “ce prost mi-am invatat copilul, si ce rasfatat a devenit, incredibil, nu ma mai inteleg cu el!”.
M-am cam lungit cu povestea, ce vroiam eu de fapt sa spun este ca cei mici au nevoie de noi, sa ii ascultam si sa ii intelegem, indiferent de loc si timp, iar asta include si locurile publice. E ceva normal, e ceva firesc, este ceva mai ales sanatos, fiecare copil va face asta, iar criza de furie nu il defineste nici pe copil, nici pe parinte.
Va recomand cu caldura un articol minunat de pe HandInHand (aici) si cartea “Lacrimi si crize de furie” scrisa de Aletha Solter, o consider o lectura obligatorie a oricarui parinte, atat de mult imi place!
