Ca in Take, Ianke si Cadir

Spune si altora despre acest articol

Drumul spre unul din parcurile in care mergem la plimbare trece printr-o gara mica, ca sa ajungi in parc treci printr-un pasaj pe sub sinele de tren. Si din pasaj poti urca pe scari ca sa ajungi la platforma de unde iei trenul.

Dimineata am iesit la plimbare, iar pasii lui fi’miu ne-au purtat spre parcul de dupa gara. Drumul e neasfaltat, plin de pietricele mici si praf, locul de joaca perfect pentru un princhindel de un an. Si mergand asa agale pe drum, oprindu-ne din loc in loc sa luam pietre si sa le aruncam, sa luam praf si sa-l ningem, ajungem in pasajul de sub sinele de tren. Si vede fi’miu scarile. Si vrea sa le urce, hopa sus.

Ajungem pe platforma, si e liniste, si soare, si cer senin cu ceva nori rataciti si cateva avioane grabite. Liniste. Nici nu-ti dai seama cat de dor ti-a fost de liniste pana nu o auzi din nou.

Platforma e pustie. O banca libera ne asteapta si ne invita sa ne asezam pe ea. Ii acceptam invitatia si ne asezam toti trei pe banca, pe peronul garii, privind in zare la copacii verzi si la cer. Si asteptam sa treaca trenurile.

Stiti secventa aceea din minunata piesa de teatru “Take, Ianke si Cadir” (e in acest filmulet), cand Take si Ianke stau pe banca, tristi si singuri, in liniste si tihna, si se uita cum trec trenurile? Exact asa a fost si acum, doar ca starea de spirit era una mult mai buna decat a celor doi batrani. Dar tacerea, vantul, banca, trenurile care treceau ocazional mi-au amintit de exact momentul asta al piesei si am calatorit cu gandul in vremea liceului, cand am vazut pentru prima oara piesa asta de teatru cu Radu Beligan, Marin Morar si Gheorghe Dinica. Superba piesa, minunata distributie, frumoasa amintire.

Si am mai stat pe banca, au mai trecut cateva trenuri, si apoi, ca doi mosnegi si un princhindel magnific, ne-am ridicat de pe banca si am parasit banca. “O sa mai venim si alta data”, i-am spus.

Spune si altora despre acest articol

Leave a Reply

Your email address will not be published.