Cainele, patura si nautul

Spune si altora despre acest articol

O minunata zi de sambata cere uneori un minunat pranz la iarba verde. Asa ca am purces la pregatirea picnicului: cumparat patura, ca deh, nu aveam, pus apa intr-un bidonas, facut niste delicioase sandviciuri cu somon si branza si niste minunate tortilla cu hummus, morcovi si branza (yummy a fost, a placut si la barbat si la copil si… la caine, va povestesc acum).

Totul pregatit, vremea inca buna, perfect ca sa iesim. Si ajungem in parc, intindem patura cea noua cu dungi alb-albastre, despachetam mancarea si ne asezam sa mancam. Si cum savuram noi tortilla cea delicioasa, vedem un caine maro si inalt cat fi’miu ca vine spre noi, iar stapana alerga dupa el si striga ceva, dar nu intelegeam ce. Si vine caine foarte hotarat si aparent cu scop precis spre noi, femeia arata ceva la gura, eu nu inteleg, iau copilul in brate si ma indepartez, ca am zis ca daca nu aud ce zice si nu stiu daca e de bine sau de rau, mai bine zic ca e ceva de rau si ma feresc. Ajunge cainele aproape de noi, se apropie si femeia si o aud ca zice “nu face niciun rau copilului, e doar foarte lacom”. Moment in care vad cum cainele amusina pe patura. Sotul are prezenta de spirit si salta mancarea in brate si femeia zice “imi pare atat de rau, nu face niciun rau cainele, doar ca e foarte lacom, si pofticios, si saptamana trecuta niste oameni de pe o patura i-au dat de mancare, si asta e cel mai rau lucru pe care il poti face, ca acuma cand vede o patura cu oameni, se duce si asteapta sa primeasca de mancare. Inca o data, imi cer mii de scuze!”. Cat timp ne-a explicat femeia lucrurile astea, cainele deja abandonase patura noastra fara mancare si ajunsese la alta patura. Femeia il vede si o ia la fuga dupa caine. Noi ne amuzam, facem glume si revenim la pranzul nostru.

Dupa vreo jumatate de ora de la eveniment, cand deja ne saturasem toti trei, vedem un caine negru venind spre noi. Ah, ce dragut, ce simpatic, uite ce frumos ii luceste blana si ce prietenos e. Stapana in spatele lui, venea sa-l ia. De data asta nu ne-a mai trecut prin cap sa luam resturile de mancare de pe patura, ca asta era alt caine, era negru, nu maro, si eu stiam ca oricum cainii sunt dresati sa nu manance de la straini iar cainele cel maro mi s-a parut a fi un caz aparte si exceptional de rar. Ei bine, nu! Ca pana ne-am dumirit noi (care am fost mai atenti la copil sa fie in siguranta si sa nu se sperie), cainele isi facea deja digestia cred, mancase ce mai ramasese din tortilla cu naut, mancase si o felie de paine ramasa, si inca mai cauta prin pungi cand a venit stapana langa noi:

– Sper ca nu aveati de mancare!

– Aveam, dar e ok, erau doar resturi.

– Le-a mancat?

– Da, le-a mancat.

– Imi pare foarte rau, mii de scuze!

– Stati linistita, eu gatesc foarte bine si sunt convinsa ca i-a placut cainelui hummusul.

Rade doamna stanjenita, radem noi amuzati, rade cainele strengareste in gand: “Sa stii ca a fost buna tortilla cu hummus, nu mai ai?”

Spune si altora despre acest articol

Leave a Reply

Your email address will not be published.