Acest articol poate contine linkuri de afiliere. Detalii aici.
Mentionez de la inceput ca acest post nu este despre cum sa faci sa elimini rivalitatea dintre frati. Asta pentru ca rivalitatea va exista orice ai face, este naturala, fireasca, explicabila evolutionist sau creationist (in functie de crezul fiecaruia). Tot ce poti face este sa minimizezi acesta rivalitate, sau macar sa ai grija sa nu o amplifici.
Dinainte de a ramane din nou insarcinata citisem “Sibling without rivalry” (am povestit aici despre ea), pentru ca ne doream inca un copil si mi s-a parut important sa am macar habar despre cum o sa fie lucrurile cu doi. De asemenea, atunci cand in carti sau in locuri publice vedeam parinti cu doi sau mai multi copii, ii spuneam lu’ fi’miu despre relatia dintre membrii familiei, astfel incat el sa prinda incet incet, din timp, ideea de frate/sora.
In momentul in care am aflat ca sunt insarcinata, am decis sa-i spunem mai intai lu’ fi’miu. Chiar daca era mic, abia daca avea un an jumate, si notiunea de “bebe in uter” era prea abstracta pentru el, dar stia cat de cat cam ce inseamna frate/sora sau macar ca poate exista si asa ceva pe lume.
Bebelusul a fost mereu prezentat ca fiind “in uter”, nu in burta, chit ca cei din jur se refereau la el ca fiind in burta. Am decis asta din doua motive: unul, pentru ca asta e adevarul, fatul chiar sta in uter, si doi, pentru ca aveam dureri de burta cauzate de cezariana si fi’miu stia de existenta lor si nu am vrut sa asocieze in niciun fel bebelusul cu durerile lu’ mami.
In momentul in care au inceput vizitele la moase sau consultant, fi’miu a stiut mereu unde merg si de ce. La intalnirea cu doula a venit cu mine si stie ca ea e femeia care o s-o asiste pe mami la nastere. Iar cand a fost vorba de ecografii, mereu a fost cu noi si stia exact unde mergem, de ce, si ce o sa se intample. A vazut bebelusul pe monitor, desi stiu ca nu avea ce sa inteleaga, dar am decis sa il implicam in toata povestea cu sarcina, pentru ca si el si bebelusul sunt familia noastra acum. Tot din acest motiv l-am implicat si in alegerea numelui fetitei, in micile modificari din casa si in procesul de cumparaturi (putine) pentru bebelus.
Am cumparat si carti pentru copii si am imprumutat si una de la biblioteca. Am luat inclusiv o carte cu corpul uman pentru copii, cu clapete (“flip-flap”) si i-am aratat printre altele si uterul cu bebelus. Cartile mai “poveste” despre venirea pe lume a unui bebelus pe care noi le-am citit (de foarte putine ori, ca nu au prezentat interes pentru fi’miu):
- Baby on the Way – de dr. Sears
- What Baby Needs – de dr. Sears
- Așteptând un frățior sau o surioară – de Catherine Dolto
In limba romana am inteles ca ar mai fi faina cartea “Bebelusul” de la RAO.
Apropos de carti, ce am citit noi pe tema fratilor sau care includeau capitole pe aceasta tema (pentru ca consider ca si parintii trebuie sa se pregateasca, nu doar sa-l pregateasca pe copilul mai mare):
- “Sibling without rivalry” de Adele Faber si Elaine Mazlish
- “Coping with two” de Caroline Fertleman si Simone Cave
- “Rivalitatea intre frati: sapte solutii simple” de Karen Doherty
- “Viata emotionala a copilului mic” de Alicia Lieberman
- “Playful parenting” sau “Retete de jocuri” de Lawrence J. Cohen
- “The Gentle Sleep Book” de Sarah Ockwell-Smith
- “Happy child, happy home” de Lou Harvey-Zahra
Un alt pas pe care l-am facut in ideea de a-l obisnuit din timp cu modificarile ce urmau sa apara, de la burta mea care urma sa creasca pana la aparitia unui bebelus: am printat poze cu el de cand era mic, inclusiv una cu el in burtica in ziua de dinaintea nasterii. Stia pozele, dar le vedea ocazional pe calculator. Acum erau printate, unele chiar puse pe perete, si el le-a vazut suficient de des incat sa stie ca da, si el a fost mic, la mami in uter, si a crescut, si s-a nascut, si a fost bebe mic si acum e mare. Si ca la fel se intampla si cu sor’sa.
Pe masura ce burtica crestea, ii povesteam despre bebe care creste, dar tot mic este si inca nu se poate naste desi el vroia “acum” sa vina micuta. In timp s-a obisnuit cu ideea ca dureaza, si chiar spunea ca bebe e prea mic acum si ca trebuie sa mai creasca. I-am povestit si despre cum va fi perioada nasterii (va ramane el cu tati, mami merge la spital sa nasca si apoi vine acasa) si despre viata noastra in patru, cu placute si mai putin placute, ca sa nu aiba un soc in momentul in care sor’sa doar plange si doarme si nu se joaca cu el cand venim de la spital (v-am povestit aici discutia avuta).
Alt punct important este existenta in casa a unei papusi sau a unui papitoi cu care copilul cel mare se poate juca de-a mama/tata dupa nasterea celui mic. Este un joc de tip “pretend play” in care copilul copiaza ce vede la parintii lui (inclusiv ce il vede pe tatic ca face cu bebelusul, de la baita la adormit) si prin care experimenteaza, asimileaza, intelegere mai bine evenimentele din jur. Iar acest joc se poate dovedi util pentru copil, indiferent de sex. Papusa il poate ajuta nu doar in cazul aparitiei unui nou membru al familiei – despre importanta unei astfel de jucarii puteti citi in “Happy child, happy home” dar si in alte carti, am mai vazut ideea in cel putin doua dar nu mai stiu exact in care.
Pentru ca stiam ca spre final de sarcina si dupa nastere nu voi mai putea face tot ce faceam inainte cu el, cum ar fi mers in parc de doua ori pe zi sau baita de seara, am decis sa facem schimbarile din timp, cu mult inainte de nastere pentru a nu exista o legatura directa cu nasterea sau o schimbare brusca. Astfel ca, de prin luna a treia de sarcina, a inceput fi’miu sa petreaca mai mult timp cu tati.
Per ansamblu, schimbarile le-am pastrat la minim: in casa au aparut treptat un carucior, un cosulet si un dulap mic, apoi niste hainute mici, si cam atat. In perioada din preajma nasterii, programul lui va fi ca de obicei, iar timpul va fi petrecut doar cu noi, nu am chemat rude sau prieteni sa stea cu el, nu am angajat bone. Am decis ca, cu cat lucrurile sunt mai firesti si mai ca pana acum, cu atat mai usoara va fi tranzitia. Pentru el, ca pentru noi nu stim cum va fi.
Stiu ca se vorbeste deseori despre “gelozia intre frati”. Tind sa cred insa ca “gelozie” nu este cuvantul potrivit in acest context. “Teama” mi se pare mult mai potrivit pentru a descrie de fapt ceea ce traieste un copil cand i se naste un frate/o sora: teama de despartire, teama ca mama nu va mai fi disponibila cand el va avea nevoie de ea. Am auzit si am citit ca apar probleme cand mama tine in brate unul dintre copii (in prima faza, copilul cel mare protesteaza cand mama il tine pe cel mic, ulterior, de pe la 18 luni, si cel mic incepe sa protesteze daca in brate este cel mare): asta pentru ca copilul are nevoie sa se simta in siguranta si sa stie ca mama este disponibila in caz ca el are nevoie sa se refugieze la ea in brate. Si atunci protesteaza daca mama are bratele ocupate cu un alt copil.
Ce am facut noi pentru a adresa teama de despartire pana acum a fost sa ne jucam ascunselea in mod periodic prin casa, insa stiu ca va trebui sa adresam in mod constant aceasta teama, astfel incat sa se elibereze cat mai mult din ea. Si mai stim ca vom avea nevoie de “timp special in doi”, astfel incat el sa aiba ocazional momente in care sunt din nou atenta exclusiv la el (despre timp special si teama de despartire puteti citi mai multe pe handinhandparenting.org si pe blogul Otiliei Mantelers).
Tot ce am facut insa sunt ajutoare marunte, lucruri care il ajuta pe fi’miu la nivel rational sa stie ce va urma. Dar cand nu ai la ce te raporta, nu ai cum sa fii cu adevarat pregatit pentru o situatie pe care cu greu ti-o poti imagina, care e ceva nou pentru tine, ceva ce nu ai experimentat niciodata, nici macar pe aproape n-ai fost de situatia respectiva. Va experimenta insa in curand, si noi vom fi aici langa el in fiecare moment.
