Iubirea doare? de Matrioska de pe Raft

Mara va invita la o discutie despre iubire, cu fluturasi si lacrimi, cu dureri si daruiri.

“Iubirea doare? Doar după…

Unde se duc sentimentele când se duc? Și tot ce trăim sau spunem? Există un loc special, palpabil, unde se strâng toate experiențele și trăirile noastre? Mai ales cele doar gândite și închipuite. Și de ce se duc și nu rămân? Cum știm când o iubire e ACEA iubire? Și dacă e, dar nu primește răspunsul râvnit? Doare… Dar după ce doare, unde ajunge? Cum ne dăm seama dacă totuși a fost sau nu? Și oare chiar trece? Când? Atunci când apare o altă iubire? Dar mai poate apărea, după ce stabilim că cea neîmpărtășită a fost ACEEA? Sau poate nu stabilim noi asta, ci următoarea îndrăgostire; una care pornește ca o pasiune învolburată, cu stări de beatitudine și neastâmpăr latin! Cu pahare de vin aromat și lumânări subțiri, pe frânturi de tango învăluit în catifea! Consumată intens și stinsă brusc, fără jale și resentimente.

ID-100295109

Când iubirea ajunge să doară, nu mai este vorba de iubire; a fost deja înlocuită de regrete, de multe “de ce?”-uri, cu imagini repetate a ce ne închipuim că ar fi putut/trebuit să fie…rămânem pradă amintirilor unei iubiri anterioare. Una neconsumată, din punctul inimii noastre de vedere. Una nevindecată… Dacă o relație nu funcționează cum sperăm, automat ajungem să comparăm. Deși e absolut clar și logic să nu semene nimeni și nimic. Nici noi nu mai suntem aceiași care am fost în fiecare din relațiile anterioare. Și atunci ce comparăm? Sau asemuim. Cireșe cu avocado? Nicio legătură, pentru că fiecare se potrivește mai bine în anumite circumstanțe sau combinații.

Atunci când crezi că ai acumulat ceva experiență de viață și pornești la drum liber și asumat, poți dibui de la bun început direcția în care se îndreaptă relația tocmai începută cu persoana cunoscută recent sau mai demult, în context live sau pe internet. Chiar nu contează. Te prinzi ușor dacă e una strict sexuală, numită și prietenie cu beneficii (legate strict de așternut), în termeni consimțiți tacit – până apare cineva care ne trezește și spiritul, nu numai viteza sângelui -, ori dacă se conturează o relație așa-zis normală. Una cu șanse de evoluție înspre un parteneriat frumos și solid, pe perioadă nedeterminată.

Hormonii, inima, sau neuronii? Care din ei simți că îți stârnesc, mai abitir, interesul? Visezi cu câtă îndemânare îți descheie sutienul, sau mai degrabă cum plutești printre norișori roz, pufoși și artificii în contur de inimioare atunci când te va săruta prima oară? Ori poate cum vă veți contrazice pe teme și variațiuni din literatura comparată și critica hermeneutică? Chiar nu contează! Pentru că fiecare din variante poate schimba macazul cât ai zice “wtf?!”.

Și atunci ce te faci? Mai ales în prima situație? În care inițial erai zmeu/oaică, stăpân/ă pe evenimente și agenda de-ntâlniri cu scop precis, fără implicare și complicații. Te trezești, brusc, cum te seacă de energie așteptarea unui semn din partea celuilalt. Cum timpul se dilată în asemenea hal, încât o secundă pare așa de lungă, că efectiv simți că te-ai putea sufoca cu cantitatea de oxigen rezervată științific unei singure secunde pământene. Și respiri mai repede, să recuperezi, pentru că te panichezi. Și ceva pâlpâie în tâmple și-n ceafă sacadat, cu ritm egal și intensitate-n crescendo. Apoi simți la fel, în tandem, în coșul pieptului și vrei să negi tot ce gândești. Bei niște apă și te iei cu treabă, sperând să treacă și timpul și totul mai repede. Și te prinzi că verifici telefonul din jumătate-n jumătate de oră. Că poate-poate… Dar nimic.

Eh, acu’ începe să doară! Când te lovește că ai început să ai, habar n-ai când, anumite așteptări de la o relație care a pornit cu specificații de utilizare clare: “fără așteptări”. Și când realizezi că de fapt nu știi nimic despre tine, despre cum funcționezi și ce ai de făcut în continuare; încrederea și sentimentul inițial de “lasă, bă, că am mai trecut prin asta, e totul sub control!” se dovedesc a fi o mare pacaleala! Din zbor lin deasupra razelor de curcubeu, te trezești în picaj liber și amețitor. Și ajungi să resimți fizic. Corpul începe să somatizeze. Începi să te îmbolnăvești în diverse feluri, sub diverse forme. Cu stări de un rău general. Ciudat, inexplicabil și cu dureri pe ici-pe colo; nu trece cu pastile recomandate după ureche de farmacista de parter de bloc, dar măcar te târăști cu gândul că faci ceva, nu stai degeaba. Tortura se amplifică atunci când nu știi cum să îi aduci celuilalt la cunoștință toate astea și dacă să îndrăznești să speri la mai mult, au ba… O lași baltă. Apoi rămâi cu-ntrebarea “ce-ar fi fost dacă..?”. Și te va răscoli ani buni.

Destul de încurajator, așa-i?

Dar doare și varianta în care pornești într-o relație cu gânduri dintre cele mai nobile și curate, iar pe drum te rezumi la pofte și plăceri strict nocturne, dintre cele mai vinovate; dar măcar îl doare numai pe celălalt. După…

În fond, se zice că totul e, oricum, trecător! Așa o fi, dar totuși unde trece și-ncotro? Și dacă iubirea-i sacră și atât de divină, de ce Universul nu mizează pe reciprocitate? De ce atâtea bătăi de inimă irosite, noduri în gât și lacrimi înghețate, totul din cauze de bad timing? Și dacă oricum știm că trec, oare n-ar fi mai bine să evităm să ne mai expunem trăirilor de orice fel? Sau să ne bucurăm totuși de ele, indiferent de natura și intensitatea lor, știind că asta ne definește și totodată ne diferențiază?

Indiferent de experiențele anterioare, de poveștile ba mai frumoase, cu happy ending, ba cele cu mai mult ending decât happy, mai lungi sau mai scurte, cu scop clar sau pur și simplu întâmplate, eu zic, totuși, să nu ne ferim să iubim. Pentru că oricând se poate dovedi a fi acea iubire vindecătoare! Cea pe care ajungem să o împărtășim, cu sclipire-n ochi și multă emoție, nepoților entuziaști și curioși.”

Mara Bogdana Marina – Matrioska de pe Raft

Imagine: tiverylucky/freedigitalphotos.net

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *