Acest articol poate contine linkuri de afiliere. Detalii aici.
Cati adulti cunoasteti care nu stiu sa spuna “nu”, desi si-ar dori? Carora le e teama sa nu supere cu refuzul lor? Care nu stiu sa refuze politicos? Si cati adulti cunoasteti care nu stiu sa accepte refuzul altcuiva fara sa se supere sau sa spuna “Ce nasol e ala mah, mi-a zis nu”?
In cate exemplare credeti ca s-au vandut carti precum “Cum să spui nu acasă, la serviciu, prietenilor, în viaţa de zi cu zi”, “Cum sa spui nu fara sa te simti vinovat”, “Cartea lui NU: 250 de moduri de a spune NU” sau “Nu spune da cand vrei sa spui nu”? Cred ca in milioane de exemplare, tinand cont ca unele dintre titluri sunt in top vanzari pe amazon.
O cautare pe internet dupa “invata sa spui nu” returneaza 519.000 rezultate. “How to say no” returneaza 144.000.000 rezultate.
Unii oameni nu stiu sa spuna nu. Dar ei nu se nasc asa. Cand sunt mici, oamenii stiu sa spuna nu. In jurul varstei de 2 ani, fac chiar exces de NU, am putea spune. Dar intre acest moment si cel de la maturitate cand nu mai stie sa spuna “nu”, exista o perioada in care parintii intervin: “Mai vrei o lingurita de mancare? Nu? Lasa, mai ia una, ca stiu eu ca ti-e foame!”, “Vrei sa bei apa? Nu? Hai, vino sa bei ca ai alergat si trebuie sa bei apa!”, “Nu vrei sa imparti din cuburile lego? Haide, trebuie sa imparti, ca altfel nu se mai joaca nimeni cu tine!”.
Informandu-ma despre “the terrible two”, citeam cat este de importanta aceasta perioada pentru cei mici, cand il iau pe “Nu” in brate, si mai ales cat de important este sa le fie respectat refuzul, pentru ca asta contribuie enorm la increderea in sine, ii invata respectul, isi descopera individualitatea, ii poate ajuta in situatii de criza (cum ar fi de exemplu un posibil abuz sexual). “La aceasta varsta, copiii realizeaza ca pot sa se afirme, si refuzandu-te este una din caile prin care castiga incredere in ei.” – John Sargent, MD, psihiatru de copii si profesor de psihiatrie si stiinta comportamentala la Baylor College of Medicine in Houston (sursa).
Citeam intr-o carte (posibil sa fi fost “The conscious parent”, dar nu bag mana in foc) ca adultii au probleme sa accepte refuzul copiilor pentru simplu motiv ca ei, ca adulti, au probleme in a spuna altora NU. Posibil sa fie adevarat, ca altfel nu cred ca se vindeau carti pe tema asta si nici nu cred ca s-ar fi scris atatea articole care sa te invete sa spui nu. Si totusi, ce vina au copiii? De ce sa-i transformam in adulti care la randul lor au probleme in a spune “nu”?
Eram ieri la un loc de joaca cu fi’miu. Un baietel, sa-i spunem Luca, de vreo 3 ani avea un camion, rosu cu albastru si galben. La el vine un baietel tot de vreo 3 ani, sa-i spunem Tom, care vroia camionul asa ca a incercat sa si-l insuseasca. Luca a strans camionul la piept, semn ca nu vroia si nu era pregatit sa renunte sau sa imparta jucaria, si o aud pe mama lui spunandu-i “Luca, e ok, doar spune nu!”. Luca i-a spus hotarat un “Nu!” lui Tom si a ferit camionul de el. Tom a mai incercat sa ia camionul, Luca a mai spus o data “Nu!”, si in final Tom a acceptat refuzul si a plecat sa caute alta jucarie.
Pot sa ma gandesc la cel putin 3 lucruri bune pe care cei mici le-au invatat din acest episod:
- daca nu vrei sa imparti, e in regula, poti sa spui “Nu” fara probleme
- daca nu vrei sa imparti, poti doar sa spui “Nu”, fara sa imbrancesti sau sa lovesti
- e perfect normal ca uneori sa fii refuzat si e bine sa inveti sa accepti un “Nu” fara sa lovesti sau sa te superi
Vreau ca fi’miu sa invete si el aceste trei lectii, ca de impartit stiu ca va invata (am scris ieri aici parerea mea despre acest subiect). Si vreau sa continue sa spuna “Nu” daca asa simte si vrea, oricata bataie de cap imi da refuzul lui, si vreau sa am intelepciunea de a continua sa accept asta (evident, atata timp cat nu ii este pusa in pericol viata sau sanatatea). Si vreau sa nu aiba niciodata nevoie sa citeasca vreuna din cartile mentionate mai sus.
