Acest articol poate contine linkuri de afiliere. Detalii aici.
Imi doresc si incerc sa imi cresc copiii cu respect, cu intelegere, cu dialog sincer. Asta mi-am dorit de cand am aflat ca sunt insarcinata prima oara. Si din acest plan al meu, evident ca violenta este exclusa. Atat cea fizica, cat si cea verbala. Si am reusit sa ma tin de plan. Un timp.
Pana la aproape 3 ani ai lu’ fii’miu, nu am tipat niciodata la el. Nici cand a spart o farfurie, nici cand a varsat pe jos apa din cana a o suta oara, nici cand a desenat cu creionul pe peretii casei in care stam cu chirie. Sunt multe metode prin care sa iti pastrezi calmul, de la numarat pana la 10 la respirat adanc, de la dansat la cantat, fiecare isi poate gasi o metoda care sa il ajute. Si la mine au mers. Pana cand nu a mai mers nimic…
Cand el avea spre 3 ani si fii’mea spre juma’ de an, au inceput sa apara situatii noi, care m-au surprins prin reactiile pe care le-au starnit in mine. Situatii in care unul din cei doi copii ai mei era, la o prima vedere, in pericol. Situatii banale, cum ar fi cand ei alearga pe hol si el devine competitiv si din greseala o impinge pe sor’sa ca sa treaca in fata ei, ea se dezechilibreaza si se loveste si plange. Intr-un astfel de moment m-am speriat. Si am tipat. La el.
Nu am vrut nicio secunda sa tip la vreunul din copiii mei (despre efectele negative – ca pozitive nu exista – ale tipatului la copil, intr-un post viitor). Insa in momentul ala, m-am trezit tipand la el. Ca de ce a impins-o si ca uite, a lovit-o pe sor’sa. Desi nu a vrut.
Din pacate, nu a fost singurul moment in care am tipat la el. S-a mai intamplat. Mereu in situatii in care mi se parea ca fii’mea este in pericol (ca ea mai greu sa-l puna pe el in pericol, fiind mult mai mica momentan). Si dupa fiecare tipat, imi parea extrem de rau si imi ceream iertare, ii explicam de ce am tipat si imi spuneam ca voi face eforturi sa nu mai tip. Imi dadeam seama ca nu era vina lui ca tipam, ci ca problema era la mine. Dar nu reuseam sa o identific… si asta ma intrista teribil.
Citind, la un moment dat, in una din cartile Laurei Markham, am gasit raspunsul la framantarea mea: in momentul in care un pui de-al tau pare sa fie in pericol (real sau exagerat pe moment), leoaica din tine sare sa-si apere puiul. E instinct. Si leoaica isi apara puiul chiar daca cel care l-a pus in pericol este tot un pui de-al ei: puiul atacator devine, in acel moment, “inamicul”, “pericolul”. Si atunci leoaica rage. La propriul pui.
Cand am citit asta, a fost un fel de moment “Evrika!”. Si am inlaturat sentimentul de vinovatie si mama denaturata care ma tot macina. Am inteles ca e firesc ce simt cand mi se pare ca unul din copiii mei este in pericol din cauza celuilalt.
Asta sub nicio forma nu justifica insa tipatul la copil. Doar explica sentimentul de “imi vine sa tip”. Bun, si ce e de facut ca sa nu tip?
In momentul in care omul simte un pericol, intra in una din cele 3 stari: ingheata, fuge sau lupta. A tipa intra la categoria “lupta” ca tip de reactie la pericol. Este o reactie pe care o ai cand situatia este sau ti se pare ca este periculoasa si ca necesita o reactie urgenta, ca este o urgenta. Si daca chiar este o situatie care necesita actiune urgenta, s-ar putea sa iti salvezi viata tipand. Dar majoritatea situatiilor nu sunt asa…
Ce poti face in momentul in care iti vine sa tipi intr-o situatie care implica cel putin 2 copii dar care nu este de viata si de moarte? Sa te asiguri ca victima este in siguranta si sa iti spui in minte “Aceasta situatie nu este o urgenta”. Sa respiri adanc. Si sa taci. Pur si simplu sa taci, concentrandu-te pe “Aceasta situatie nu este o urgenta”. Si sa te uiti la copilul “atacator”. S-ar putea ca si el sa fie speriat de situatia respectiva, de propria reactie, de puterea lui fizica, si sa fie in starea de “inghetat”. Respira adanc, repeta-ti ca nu este o urgenta, aminteste-ti ca “atacatorul” este tot un pui de-al tau, si abordeaza situatia dupa ce te-ai calmat, asigurandu-te intre timp ca toti cei implicati sunt in siguranta.
La inceput, o astfel de reactie necesita efort. Pentru ca este impotriva a ce iti vine in mod natural, instinctiv, sa faci. Dar cum repetitia e mama invataturii, dupa cateva dati in care depui efort sa nu tipi, modul acesta de abordare iti va intra in reflex si va fi mai usor.
Si sa stii ca tehnica functioneaza si in cazurile in care iti vine sa tipi la oricine, nu doar la propriul copil 😉
