Despre eternitate, cu Matrioska de pe raft

“Trecutul s-a dus, viitorul nu este inca aici, iar timpul nostru se masoara in bataile inimii” – un citat care mi-a ramas in minte, l-am citit cand eram in liceu (as spune sursa dar google nu ma ajuta). Mi-a revenit acum in minte, citind textul ce urmeaza.

Anul trecut, Mara a pierdut un om extrem de important pentru ea, pe tatal ei. Acest text este scris de ea.

ID-100278017

“Mă tem de moarte. Mă îngrozește eternitatea. Cea de după moarte.

Pentru mine, cea care pierde pe cineva drag și care se vede obligată să trăiescă fără tot ce ne-a unit până atunci, rememorând fragmente trăite sau povestite împreună, cu dorința de a păstra cât mai lucid fiecare fragment împărtășit, grimasă, tonul vocii. Dar și pentru mine, cea care va pleca într-o bună zi sau rea, lăsând în urmă o durere fără comparație pentru cei care mă iubesc; și încotro? Cum să nu mai pot îmbrățișa, privi în ochi surâzători sau cu lacrimi, cum să nu mai pot oferi iubire și afecțiune prin gesturi, bunătăți pregătite cu drag și pasiune, încredere reciprocă? Să nu mai greșesc, să nu mai iert..? De ce? Atunci ce rost are să învățăm toate astea în decursul unei vieți? Când în sfârșit credem că le înțelegem sensul și ne simțim pregătiți să procedăm în consecință, se termină…

Mi-e frică zilnic de singurătate; cred că e chiar motivul pentru care, inconștient, nu permit iubirii să se instaleze confortabil și-n viața mea. Pentru că mă gândesc adesea “și dacă pleacă înaintea mea?” Cum să rămân cu incertitudinea că am trăit tot ce aveam de trăit împreună? Așa că alung, uneori voit, cu bună știință, alteori rămân doar cu întrebarea “unde am greșit, acum ce-am mai făcut?”.

Mulți specialiști confirmă faptul că frica este dușmanul cel mai mare al omului; frica de necunoscutul din viitor, care ne împiedică să ne trăim prezentul, pentru că ne bazăm pe scenarii întâmplate în trecut, nouă sau din dezvăluirile și relatările altora. Și astfel ne lipsește curajul de a spune tuturor tot ce gândim și simțim pentru ei; de teama unui refuz, de frica de penibil. Apoi ne-ntrebăm “oare cum ar fi fost dacă..?”. Și regretăm.

Și atunci, cu ce rămânem? Cu speranța că măcar ei, copiii noștri, vor ști cât de mult i-am iubit. Speranța că vor fi mai puternici decât noi, vor suferi mai puțin și vor trece mai ușor peste toate: greutăți, sentimente neîmpărtășite, pierderi, despărțiri temporare sau… eterne.”

Mara Bogdana Marina – Matrioska de pe Raft

 

Imagine: Stuart Miles/freedigitalphotos.net

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *