Acest articol poate contine linkuri de afiliere. Detalii aici.
In diminetile in care fac eu micul dejun, dupa dezmeticire merg la bucatarie sa incep pregatirile. Fi’miu e deja cu chef de joaca si are nevoie de partener, dar s-a obisnuit ca eu sunt in bucatarie si fac micul dejun si isi aduce jucariile acolo si se joaca sau gasesc eu ceva activitati interesante pentru el. Dar daca aduce carti, e musai sa te uiti pe carti cu el si uneori nu reusesc sa gatesc in timp ce ma uit pe carti si atunci il chem pe tati sa se uite cu el.
Ieri a venit cu o carte in bucatarie. Eu spalam afine la chiuveta, el ma trage de picioare. Opresc apa, ma asez jos langa el si ii spun:
– Suflet, mami face de mancare, pregateste micul dejun ca sa mancam si apoi o sa ne uitam si pe carte.
Si raman jos, langa el. Moment in care el ma apuca de mana si… ma impinge in sus, semn ca sa ma ridic. Ma conformez, dupa care il vad ca pleaca din bucatarie sa-l caute pe tati ca sa se uite pe carte cu el! “Vezi-ti tu de treaba, mami, ca eu pot sa ma uit cu tati pe carte acum, si cu tine mai tarziu”.
Nu stiu cum sa o numesc, empatie, intelegere, intelepciune… Cert e ca ceva trebuie sa fi facut noi bine de fi’miu, la nici 1 an jumate, a inteles treburile mele si a gasit solutii la dorintele lui.
