Acest articol poate contine linkuri de afiliere. Detalii aici.
Recunosc, nu pot sa ma mai ascund: sunt absolut topita dupa somnul lu’ fi’miu. Asta pe langa faptul ca’s topita dupa el, evident!
Sa il vad cum doarme, cum respira usurel asa, cu genele lungi, cu gurita usor deshisa uneori, cu obrajorii umflati cand sta pe-o parte, of Doamne, nu ma mai satur sa-l privesc! Si ma topesc de dragul lui cand doarme pe spate asa, boiereste, cu mainile stanga-dreapta indoite de la cot, stiti, pozitia aia de “ah, ce greu o duc!”! Sau cand se intoarce pe burta si sta cu piciorusele ca o broscuta si cu fundul in sus!
Sunt momente seara, cand ma bag in pat, cand, desi mi-e somn de lesin, nu imi vine sa inchid ochii doar pentru ca nu imi pot dezlipi privirea de la fi’miu dormind, si stau asa, in noapte, in semi-intuneric, si il admir si ii ascult respiratia (si uneori oftatul).
Imi pare rau pentru fiecare somn de pranz de-al lui in timpul caruia eu trebuie sa fac mancare sau curat sau sa lucrez. Imi pare rau ca pierd momentele lui de somn, ca mi’s tare dragi. Dar apoi ma bucur de zilele in care pot sa lenevesc la pranz si sa stau langa el cand doarme si sa-l admir si sa ma topesc, si sa mai arunc un ochi intr-o carte cat sa-mi revin din topenie, si s-o iau de la capat apoi.
