Acest articol poate contine linkuri de afiliere. Detalii aici.
Ieri mi-au picat doua fise. Da, doua intr-o singura zi! :)) Vi le prezint cu mandrie in cele ce urmeaza:
1.Nu poti schimba un om pentru ca nu ai timp
Cred ca fiecare om si-a dorit, la un moment dat, sa schimbe macar ceva la o persoana apropiata, fie ea iubit(a), sora/frate, parinte, coleg, prieten.
In tinerete oamenii cred ca “dragostea mea o sa-l/s-o schimbe”, dar se prind repede ca lucrurile in viata nu merg chiar asa si ca iubirea poate schimba, dar in niciun caz in directia intentionata.
La varsta a treia apare resemnarea: “la varsta asta nu se mai schimba el/ea”.
Singura maturitatea ce pare mai realista cand crede in “fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume”. Ei, dar aici iar e cu cantec pentru ca tu te schimbi in teorie cum vrei tu, dar nu stii cum se vor schimba ceilalti, influentati fiind de tine. Si aici e provocarea: ati incercat sa schimbati ceva la voi in ultima vreme? E greu, a incredibil de greu, asa-i?
Petrec cu mine insami 24 de ore din 24, 7 zile din 7, si tot nu reusesc sa fiu mai putin critica si mai putin control freak desi lucrez la asta, fiind cu mine insami peste tot. Si daca eu cu mine reusesc atat de greu sa fac schimbari, ce sanse am sa schimb pe cineva cu care petrec mai putin timp (in niciun caz 24/7)? Evident, zero sanse! Si atunci nu e energie investita inutil in directia gresita? Pai, cam da… Asa ca am decis sa arunc pe geam toate zicerile astea legate de schimbare, inclusiv pe cea cu sa fiu schimbarea pe care vreau sa o vad in lume, si sa-mi vad de treaba, adica sa fiu schimbarea pe care vreau sa o vad… in mine.
2. Copilul care se loveste usor uneori plange nu de durere, ci de sperietura
Loviturile fac parte din procesul unui copil de invatare a lumii, iar cazaturile, juliturile si vanataile sunt inevitabile. La fel si plansul copilului dupa un eveniment soldat cu o cazatura de exemplu. Si da, am ajuns si noi sa ne confruntam cu astfel de situatii si a trebuit sa discutam si sa vedem care e cea mai buna atitudine pentru noi in aceste cazuri.
Stiu abordarea cu “hai, ridica-te, ce te smiorcai atat, n-ai patit nimic” si consider ca are in spate intentii bune (“sa nu devina copilul meu un smiorcait”) insa sunt convinsa ca o astfel de replica frustreaza copilul si ii da senzatia ca nu e inteles: atata timp cat el simte nevoia sa planga mi se pare ca trebuie respectata aceasta nevoie, nu negata si diminuata ca importanta. Plus ca, din ce spune Aletha Solter, durerea scade ca intensitate si este mai bine suportata cand esti inteles si luat in brate, fara efecte adverse pe termen lung.
Abordarea “dam nana la scaun [sau obiectul de care s-a lovit copilul]” ca sa oprim plansul celui mic a anulat-o sotul foarte frumos: “Da’ ce, e vina scaunului ca era in drum sau a lu’ fi’miu ca nu a fost atent? Trebuie sa invete ca el si nu scaunul este responsabil daca se loveste”. Plus ca sa distragem atentia copilului e o metoda pe care nu o (prea) folosim, si sa dam “nana” ni se parea ca fix asta face.
Bun… astea erau cele doua metode pe care le stiam, dar ne-am trezit ca nu ne place niciuna, no bravo! Credeati ca glumesc mai devreme, cand ziceam ca’s critica, nu?
Ok, si atunci care e abordarea noastra care ni se potriveste noua in situatii care evident nu sunt grave/serioase? Clar reactionam cand copilul plange si in plus, ii explicam ce i s-a intamplat, idee citita si de noi prin alte locuri (daca as sti exact unde, v-as spune): “Da, era jucaria asta in drum si tu ai vrut sa mergi la bucatarie si te-ai grabit si te-ai impiedica de ea si ai cazut buf! si ai facut poc! de trenulet”. Uneori ajuta si ceva sunete amuzante pe “buf!” si “poc!” ca sa-si dea seama copilul din reactie ca nu s-a intamplat nimic grav.
Surprinzator, asta il linisteste pe fi’miu in majoritatea cazurilor cand e vorba de situatii usoare! Si mi-am dat ieri seama ca asta cred ca se intampla de fapt din cauza ca un copil mic nu intelege ce s-a intamplat! Adica, el mergea voios spre bucatarie si brusc, pleosc, e pe jos! Nu stie bietul de el nici suficienta fizica, nici legile naturii nu le cunoastre inca, si nici experienta de viata nu are suficienta incat sa inteleaga singur ce s-a intamplat. Si plange, ca se sperie! Asa ca sa fie lasat singur sa planga “hai, ca nu ai patit nimic, ridica-te” mi se pare gresit si pentru ca e un neadevar: a patit ceva, si anume a cazut pentru ca s-a impiedicat de o jucarie, degeaba vine adultul si spune ca nu s-a intamplat “nimic”, cred ca asta contrariaza si mai tare copilul. Daca i se explica insa ce i s-a intamplat, cred ca sunt sanse mai mari ca pe viitor sa inteleaga singur si sa invete mai repede cum stau lucrurile pe lumea asta.
No, cam astea au fost fisele mele picate ieri. Voua ce fisa v-a picat in ultima vreme?
