Acest articol poate contine linkuri de afiliere. Detalii aici.
Anul trecut cand a nins, fi’miu era prea mic ca sa focalizeze cu privirea fulgii de zapada. Anul asta, a mai crescut si abia asteptam sa ninga sa il scoatem la zapada. Si a nins. Asa ca hai sa iesim afara in timp ce ninge. Zis si facut: ne-am imbracat si am iesit sa ne ninga. Noi adultii ne bucuram ca doi copii de zapada. Copilul astepta ca un adult sa terminam odata cu prostiile: daca ar fi putut vorbi, judecand dupa figura lui cred ca ne-ar fi “ok… mai dureaza mult? v-am facut eu ceva de m-ati scos pe vremea asta din casa?”. Asteptam sa vedem anul urmator care mai e reactia.
Intre timp fi’miu, ca toti copilasii de varsta lui, a descoperit cutia de servetele si scoate servetel dupa servetel dupa servetel dupa servetel… Dupa cateva incercari de a-l opri, soldate cu esec (citeam intr-o carte ca daca te contrezi cu copilul pe lucruri neimportante, ai sanse mari sa pierzi pentru simplu motiv ca el are mai multa energie si mai mult timp decat tine ca sa obtina pana la urma ce vrea), m-am asezat langa el si am asteptat sa termine de scos servetelele. Dupa ce a golit pe jumatate cutia, a inceput sa rupa servetelele si sa le puna inapoi in cutie. Am inceput si eu sa rup si sa facem impreuna “zapada” din servetele. Pe care am inceput sa o “ning” peste el. Si uite-asa au inceput rasetele, mirarea si incercarile de a prinde “zapada” cu maini ridicate in sus si cu ochisorii maaaari!
Ne-am tot jucat si a tot “nins” in tot patul. Si dupa ce a obosit, in cateva minute am strans toata “zapada” si de atunci s-a si cam lecuit de scosul servetelelor din cutie. Nu stiu daca functioneaza metoda si in cazurile altor copilasi fascinati de cutia de servetele, dar merita joaca asta de-a zapada pur si simplu pentru rasetele cristaline!
Later edit: se pare ca totusi i-a placut atat de mult “zapada”, incat a vrut sa “ninga” iar, asa ca a nins din nou cu servetele!
