Copiii iubesc neconditionat

Acest articol poate contine linkuri de afiliere. Detalii aici.

Spune si altora despre acest articol

Acum cateva luni, eram la coada la pasapoarte. In sala de asteptare, o fetita de vreo 3 anisori, cu mama ei, se plictisea si urca si cobora trei trepte. Mama ii spune: “Potoleste-te ca o sa cazi!”. Fetita replica “Am grija.”. Dar ca orice copil energic, fetita face un pas grabit si aluneca putin, dar nu pateste nimic, nu cade. “Ti-am spus sa stai potolita, ti-am spus!? Ca te bat de nu te vezi, iti dau chilotii jos si la fundul gol te bat, in strada te scot si te bat!”. Fetita se opreste din urcat si coborat trepte si sta. Dupa vreo cateva minute bune, incepe sa se joace iar. De data asta incepe si maica’sa se joaca cu ea, se face ca o prinde, cea mica alearga putin, scapa si rade. Si iar alearga, dar maica’sa se opreste:

– Mami, nu te mai joci cu mine?

– Nu.

– De ce?

– Ca nu mai am chef.

– De ce?

– Ca eu n-am mancat nimic azi, tu ai mancat.

Si atunci m-a izbit: copiii ne iubesc neconditionat si ne accepta neconditionat. Pentru ca noi suntem lumea lor, asta e tot ce stiu si nu-si imagineaza ca parintii ar putea fi altfel. Ei isi iubesc parintii fix asa cum sunt, ca ii bat sau ii cearta, ca ii alinta sau ii pupa. Ei nu zic la 3 ani sau la 5 ani “mda, maica’mea nu e chiar asa cool, n-o mai iubesc asa mult si as vrea sa se schimbe”.

Ma uitam la fetita din sala de asteptare, cum tot cu mami a ei vrea sa se joace, desi mama ei a certat-o fara motiv, a amenintat-o cu bataia la fundul gol in strada si nici nu mai avea chef sa se joace cu fiica ei pe motiv ca nu mancase nimic iar fetita mancase (ca si cand era vina micutei). Dar fetita tot la mami a ei vroia.

Adultii sunt adorati de copilasi, cei mici au deplina incredere in parintii lor, ei sunt lumea lor, pe care o accepta neconditionat. Isi iubesc parintii neconditionat. Si adultii ce fac cu aceasta iubire?

Am incercat (pentru ca nu am reusit sa trec de jumatate, nu m-a tinut stomacul) de curand sa citesc o carte, “I did tell, I did”, in care o fetita povesteste ca mama ei nu a vrut-o si ca nu o iubea si ca dadea vina pe ea pentru orice lucru rau si nimic din ce facea fetita nu era bine: daca vorbea, ca de ce vorbeste, daca nu vorbea, ca de ce o face de ras ca tace, daca se intampla ceva care nu era pe placul mamei, clar fetita era de vina si era pedepsita. Copila povesteste cum nu mai stia ce sa faca sa ii intre mamei in gratii, ajunsese sa ii scrie si scrisori in care ii spunea ca o iubeste, dar mama le rupea si le arunca la gunoi. Micuta isi dorea sa fie iubita macar un pic de mama ei si se lupta cu toata fiinta ei sa obtina dragostea mamei. Ce e si mai trist este ca nu e fictiune, ci cartea asta este biografia autoarei. A existat cu adevarat o fetita care isi iubea mama si avea nevoie de iubirea ei, desi mama se purta ingrozitor cu ea!

Adultii simt adoratia si nevoia de acceptare si iubire a celor mici, si stiu ca cei mici nu au de ales, nu-si pot alege alti parinti, si atunci uneori pot capata o siguranta de sine care ii poate face sa se poarta oricum cu copiii, ca doar ce-o sa faca copilul daca nu-i convine, o sa plece si n-o sa-i mai iubeasca? Cum spunea Jacques Salome in “Mami, tati, ma auziti?”, relatiile copil-parinte sunt relatii asimetrice, din cauza puterii pe care adultii o au asupra copiilor.

Iubirea pe care o primesc parintii din partea fiilor/fiicelor lor este magica si ar trebui ingrijita ca cea mai nestemata floare, este atat de pura si oferita neconditionat! Si ar trebui sa invatam aceasta iubire de la cei mici, si aici revin la “Parenting neconditionat” a lui Alfie Kohn, o alta lectura obligatorie a oricarui parinte, in care autorul militeaza pentru ca parintii sa ofere copiilor iubire neconditionata pe care, atentie, si acestia sa o simta ca fiind astfel: neconditionata.

Spune si altora despre acest articol