Acest articol poate contine linkuri de afiliere. Detalii aici.
Ea ne zambeste cu toata fiinta ei cand se trezeste dimineata si ne vede.
El ne intreaba de ce dormim, de ce ne trezim, de ce avem nevoie de apa, de ce apune soarele.
Ea gangureste fericita si sta de “vorba” cu noi.
El face trasee pentru tren si puzzle-uri.
Ea descopera jucariile care scot sunete, zornaie sau fosnesc.
El ne aduce carti sa citim impreuna si deseneaza cu pixul pe foaie “tatoare” (tractoare).
Ea isi incruciseaza piciorusele in X in zona greznelor, cum fac bebelusii.
El sare cu ambele picioare peste obstacole create de el.
Ea se bucura cand il vede si il cauta cu privirea cand il aude, iar el ii arata “paputoi” (papitoi) si ii spune care cum face (vaca “muuu” si iepurele ‘hop-hop” si broasca “oac-oac”).
Si el a fost mic, ca ea. Si ea va fi mare, ca el. Nu imi pot imagina cum va fi ea la 2 ani jumate. Dar imi amintesc cum era el la 2 luni. Si nu inteleg cum ieri avea 2 luni si azi are 2 ani jumate. Cand a trecut timpul? Si de ce? Asa o sa treaca timpul in continuare? Mai clipesc de doua ori si ea are doi ani jumate iar el 5? Respir de doua ori si din gangureala ajungem la “de ce are oul coaja?”?
Ma ameteste viteza cu care trece timpul. Imi cresc copiii, si evident ca ma bucur, dar mi-e dor de fiecare secunda care trece, de fiecare zambet al fiecaruia dintre ei, de fiecare oftat in somn, de fiecare gangurit, de fiecare intrebare, de fiecare privire pe care o sorb cu nesat. Le-as retrai pe toate, din nou si din nou si din nou si din nou!
“Timp, incotro mergi? / Spre ce meleaguri noi, grabit alergi?” Asta imi canta in cap in ultimele saptamani…
