Acest articol poate contine linkuri de afiliere. Detalii aici.
Acum vreo 2 luni am mers la Brasov si ne-a prins pranzul in centrul orasului, asa ca am intrat cu mic cu mare intr-un restaurant cu aer medieval. Ne-am asezat la o masa, am comandat si am asteptat sa vina bucatele alese. Intre timp, la masa de vis-a-vis soseste o familie cu un baietel foarte energic.
La finalul mesei, vine mama baietelului la noi:
– Cat are?
– 11 luni.
– Mult inainte!
– Multumim la fel. Cat are pustiul?
– 3 ani. Da’ sa stii ca a mers tarziu, la 1 an si 3 luni, a fost cam lenes.
Ne-am urat apoi o zi frumoasa, ei au plecat, noi am ramas. A fost o senzatie ciudata: nu stiam nici macar cum il cheama pe baiatul pe care nu cred ca o sa-l mai vad vreodata, dar stiam ca a mers la 1 an si 3 luni.
***
De curand, cand ies cu fi’miu din bloc la plimbare tinut de maini, ma intalnesc cu o vecina in varsta.
– Pai nu merge?
– Ba da, tinut de maini.
– Pai cat are, n-a facut anu’?
– Ba da, de vreo luna.
– Pai si nu merge?
– Ba da, tinut de maini.
– Ah, pai nepotu’ meu abia a facut acuma 1 an, da’ merge de la 10 luni, prin toata casa, stii cum alearga? Si se suie peste tot!
***
Iesind astazi dintr-un magazin cu fi’miu mergand, vad o bunicuta cu un copilas: il tinea de ambele maini in sus, sa mearga.
– Uite mamaie, bebelusul, e cam cat tine? – catre nepot
Merg cu fi’miu la bebelus, sa socializeze.
– Buna ziua! Ce voinic aveti aici!
– Da, are 1 an si aproape 1 luna acuma pe 25, da’ nu merge!
– Eh, are timp toata viata sa tot mearga.
***
Desi e perfect normal ca un copil sa inceapa sa mearga undeva intre 9 si 18 luni, se pare ca e o fascinatie si o mandrie aparte pentru mersul devreme al copilului.
Abia asteptam sa avem un copil, ne plangem ca trece timpul prea repede si nu stim cand au zburat 20-30 de ani si copilul e pe picioarele lui, la casa lui, dar in acelasi timp ne dorim sa creasca mai repede: sa mearga mai repede de-a busilea, sa adoarma sau sa doarma singuri, sa mearga singuri, de s-ar putea creste singuri de mici cred ca am fi cei mai multumiti. Ne dorim atat de mult copii independenti incat ii fortam si ii impingem spre asta, uitand ca toti puii lupta pentru propria independenta in mod natural, din instinct.
Independenta copilului se castiga de catre el, in ritmul lui, nu poate fi fortata de catre parinte si nu depinde de cate luni avea la fiecare achizitie gen dormit singur sau mers singur. Am invatat ca intr-adevar timpul zboara si e bine sa te bucuri de momentul prezent, de fiecare mers de-a busilea, de fiecare zambet fara dinti si de fiecare leganat de adormire, pentru ca toate astea dispar incredibil de repede. Asa e, vin alte momente magice, cu zambete stirbe si julituri in genunchi, dar toate la timpul lor.
Imi plac toate postarile tale! O sa le citesc mereu. Pupici!
Multumesc mult de aprecieri si te astept cu drag (si) pe blog! Pup!
Al meu a mers cu 10 zile inainte de a implini un an. Si-a dat drumul pur si simplu intr-o zi si a venit spre mine. A fost o senzatie minunata, de bucurie amestecata cu tristete, pentru ca mi-am dat seama ca acel bob mic despre care mai ieri aflam ca este in burta mea deja a crescut mare.
Intr-adevar oamenii au o fascinatie aparte pentru achizitiile timpurii ale copiilor si nu inteleg nici eu de ce. Ce importanta are ca a mers la 10 luni sau la 2 ani, ca face fraze la 3 ani sau ca mananca singur la 2? Oricum sunt achizitii pe care toti copiii le fac la un moment dat…