Acest articol poate contine linkuri de afiliere. Detalii aici.
De vreo trei saptamani suntem patru (iar asta explica absenta mea din online din ultima vreme).
Intr-o seara am plecat la spital si eram trei, am ajuns in fata spitalului si era sa nasc inainte de a intra in spital (o sa va povestesc curand), si dupa vreo 50 de minute eram deja patru.
La spital a venit si fi’miu cu noi: asistase fara sa vrea sau sa vreau la tot travaliul, stia ca sora lui urma sa se nasca, stia si ca mami o sa mearga la spital si o sa stea acolo peste noapte, asa ca prima (si singura de altfel) noapte fara mine a trecut usor: din ce mi-a povestit sotul, in somn noapte a intrebat o data unde e mami, tati i-a spus ca “la spital”, si el s-a intors pe cealalta parte si si-a continuat somnul. Iar dimineata nu a dat fuga la spital la mami, ci a mancat linistit, s-a jucat in tihna si abia pe la 11 a venit cu tati la spital.
Cand a intrat in rezerva, il asteptam pe pat si fi’mea era pe pat langa mine, dar nu in brate: ma gandeam ca poate, de dor, o sa-mi sara in brate si sa am mainile libere. Vezi sa nu! Mi-a zambit senin cand m-a vazut si a intrebat imediat unde e sor’sa. Si am facut prezentarile.
Ma internasem seara la 20:00 si m-am externat a doua zi la 16:30, asta pentru ca a fost o nastere naturala (chiar foarte naturala as putea spune, dar o sa povestesc in alt post; si da, a fost nastere naturala dupa cezariana), eu ma simteam decent (obosita si anemica, dar fericita), iar fetita era sanatoasa. Asta a fost un lucru foarte fain pentru toata familia, ca mai multe nopti cu mine la spital cred ca ar fi fost mai greu de suportat de fi’miu (si de sot).
In primele vreo doua zile acasa, fi’miu reactiona la fiecare sughit, la fiecare marait, la fiecare cascat/oftat/plescait al bebelinei, fugea repede la ea si ne intreba “Ce face?”. Era atat de interesat, incat atunci cand micuta nu facea nimic, i-am spus ca “Sta” iar el m-a intrebat “Si cand sta ce face?”. Dupa un timp a inceput el sa se prinda cum sta treaba si a inceput sa ne spuna el noua, adica sa ne traduca ce facea sor’sa: “Vrea niste laptic!” sau “O doare burtica!” sau “Doarme!”. Si ieri, cand plangea la un moment dat si a vazut fi’miu ca fi’mea nu sta la san, imi spune serios “Vrea laptic de la celalalt san.”
Dupa cele cateva zile de curiozitate, au urmat zilele in care o studia si se uita la ea fara sa o atinga initial si imi spunea “Asta e mana ei” si “Asta e piciorul ei”. Apoi, incet incet, si-a facut singur curaj si a inceput sa o tina de mana sau de piciorus, asta dupa ce, fiind aproape de ea, micuta l-a atins din greseala pe mana cand se misca de zor, dupa un somn bun.
Acum, cand fi’mea doarme in pat sau sta treaza, uneori el se urca in pat langa ea, isi pune capul foarte aproape de capul ei, si se uita la ea atent, si o atinge finut pe mana, cu curiozitate si cu teama, iar eu si ta’su ne topim de dragul lor.
Cand e treaza fi’mea, activitatea preferata de zilele astea a lu’ fi’miu este sa ii arate micutei parte din masinile lui. Si apoi spune mandru “Fac coada cu masinile pe care i le-am aratat ei!”, si cumva chiar tine minte ce masini i-a aratat mai devreme si chiar face coada cu ele.
Pentru ca multe schimbari le-am facut in viata lu’ fi’miu cu mult inainte sa se nasca fi’mea (am povestit aici), perioada asta a fost resimtita destul de ok de catre el si pana acum au fost momente faine cu ei doi, una din surprize fiind faptul ca de cel putin doua ori, cand vorbeam sa ne pregatim sa iesim la plimbare in parc sau sa mergem undeva, el ne spunea “Vine si ea cu noi!” sau “O luam si pe ea cu noi!”, iar noi, topiti, confirmam. Stim insa ca vor fi si momente grele (am inteles ca abia la 6 saptamani de la nastere copilul mare se prinde ca bebe nu mai pleaca inapoi si pot aparea niste crize), insa le vom lua pe fiecare, incet, pe rand.
Prima iesire in patru a fost la o ceainarie amenajata in gradina unei florarii. Fi’mea avea 6 zile. A fost un moment ireal, ne uitam la noi cum iesim la plimbare cu doi copii si nu ne venea sa credem: noi doi cu doi copii, pfuaaaaai! Mai mare dragul!
Pe langa multele momente absolut minunate, evident ca au inceput sa apara si provocari de genul ea e la mine in brate si mananca si el se loveste si vrea tot la mami in brate (s-a intamplat doar o data pana acum). Cele mai dificile momente insa apar, pana acum cel putin, la ora de culcare, si la pranz si seara. Pentru ca este greu spre imposibil sa sincronizezi doi copii, unul care adoarme doar cu mami cu unul care este hranit exclusiv la san la mami si ocazional mai are gaze in burtica: cand e ea satula, i-a sarit deja somnul lu’ fi’miu, pana il linistesc sa fie gata de nani, i se face iar ei foame sau pur si simplu plange ca o doare burtica si vrea la mami pe burta, si daca plange evident ca ii sare iar somnul lu’ fi’miu, si tot asa. Ni s-a intamplat sa isi decaleze fi’miu somnul si cu 2 ore in astfel de situatii, dar pana acum a reusit sa recupereze, si chiar sa isi revina cu programul. Sa vedem pe viitor cum o mai fi.
Cam asa au fost si sunt primele zile din viata noastra in patru si le-am povestit aici sa nu uit detalii si momente. Ma uit la copiii nostri si mi se pare ca suntem asa, in formula asta, dintotdeauna. Sunt topita dupa pruncii nostri si inca am nevoie sa ma ciupesc ocazional ca sa-mi amintesc ca nu visez, ci chiar e totul real, ei chiar exista, au fost la mine in burtica amandoi si acum ii tin in brate, ii miros, ii pup, ii alint, ii adorm, ii dezmierd si ma minunez de ei in fiecare zi!
