Acest articol poate contine linkuri de afiliere. Detalii aici.
Dupa ce am devenit patru, iesirile in trei in formula eu cu copiii au fost destul de putine in primele vreo trei saptamani, si doar in imprejurimi, nu foarte departe de casa. Dupa vreo 3-4 saptamani insa mi-am facut curaj intr-o zi sa ma indepartez de casa cu fi’miu de mana si fi’mea intr-un sistem de purtare tip mei-tai. Indepartez, adica sa merg cu copiii la un loc de joaca aflat la vreo 6-7 statii de autobuz de noi.
Toate bune si frumoase: fi’mea a dormit tot timpul cat am stat la joaca (adica vreo ora si putin), fi’miu s-a bucurat de copii si jucarii, si eu mi-am admirat copiii si m-am minunat ce faini sunt.
Dupa ce am plecat de la locul de joaca, am mers in statia de autobuz. Si am asteptat. Si am asteptat. La un moment dat, ma uit pe telefon pe internet sa vad in cat timp trebuie totusi sa vina autobuzul (ca aici pe site-ul TFL spui la ce statie de autobuz esti si afli in care minute vine fiecare autobuz care opreste in statia respectiva, fiecare stalp de statie avand scris pe el numarul unic de identificare). Urma sa vina in 5 minute. Bun, asteptam. Bem niste apa, rontaim un baton de curmale, trec cele 5 minute. Ma uit pe telefon iar, imi spune acum ca in 13 minute. Hm… ceva nu este in regula. Decidem sa facem o plimbare pana la urmatoarea statie in directia “acasa”.
Pe drum, vad un autobuz care ar fi trebuit la o intersectie sa faca stanga, spre casa noastra. Dar il vad ca face dreapta. Hopaaaaa, asta nu e a buna!
Ajungem la urmatoarea statie, unde multi oameni asteptau autobuzele, mult mai multi decat in mod normal. Si imi pica fisa: dimineata, cand mergeam spre locul de joaca, am trecut pe langa un accident abia petrecut, parea ca un pieton a fost lovit de o dubita, incident care afecta un sens de mers din cele doua benzi ale soselei respective. Ei bine, se pare ca asta a fost de ajuns pentru ca toata strada, pe o distanta de vreo 6 statii, sa se inchida. Deci niciun autobuz nu mai avea cum sa ajunga de la statia in care ajunsesem pana la noi acasa.
Ma opresc si recapitulez: un bebelus in brate care ma asteptam sa se trezeasca sa-si ceara dreptul (adica lapticul), un copil de 2 ani jumate de mana deja obosit (ca deh, era ora de somn, de-aia si plecasem spre casa) si o mama nedormita cu dureri de burta si de spate. Cele trei personaje aflate la o distanta considerabila de casa, intr-o zi de vara cu soare si cer senin. Pe atunci masina nu aveam, cu taxi-urile e cu cantec (am incercat o data sa chemam un taxi si primul disponibil venea intr-o ora, asa ca ne-am lecuit), asa ca singura varianta era… mersul pe jos pana acasa, fix in formula descrisa mai sus!
Vara, soare, cald, ora pranzului. O mama cu un bebelus in brate si un copil mic de mana mergea spre casa. Drum de 20 de minute, l-am facut in 60 de minute. Cand am ajuns acasa, eram toti epuizati, si in plus pe mine ma durea ingrozitor spatele.
Dupa-masa, desi obosita, fac un hei-rup sa ies in parc cu sotul si copiii, ca de cand nascusem imi doream sa fac asta.
Ajungem in parc, si cand ne apropiem de locul de joaca sa se dea fi’miu in leagan, incepe sa ploua torential. “Ah, ploaie de vara, hai ca trece repede, stam aici sub un copac si o sa fie bine.” Si sta ploaia. Mergem sa stergem cu un servetel un leagan, sa il dam pe fi’miu. Terminam de sters, fix la timp pentru o noua portie. Nu de dat in leagan ci de ploaie.
Cum sa se potriveasca asa lucrurile? Cum, cand imi fac curaj sa ies singura cu doi copii, se intampla un accident, se inchide toata strada si nu mai circula niciun autobuz? Cum, cand fac un hei-rup sa merg in parc cu copiii, ploua brusc si torential? Na poftim, gaseste pozitivul in astea!
Si totusi… am facut o plimbare pe jos cu cei dragi mie. Am purtat-o pe fi’mea la piept si i-am auzit de aproape respiratia si mai ales oftatul acela dulce din somn. Am mers mandra cu fi’miu de mana si am povestit. Am alergat prin ploaie toti patru, mai pe sub copaci, mai pe sub ploaie. Si ne-am reamintit ca uneori lucrurile chiar nu pot fi planificate si viata este imprevizibila. Si frumoasa!
Cumva la finalul zilei ma amuzam privind in urma (desi da, tot ma durea spatele) si mi-am confirmat ca atitudinea fata de ceea ce ti se intampla in viata chiar conteaza si face diferenta. Asa ca, tot inainte, fara negativism!
