Acest articol poate contine linkuri de afiliere. Detalii aici.
Weekendul trecut la Westminster Abbey era concert de colinde. Si mi-am dorit sa merg, sa ascultam si sa vedem. Bilete nu am luat pentru ca intrarea era gratuita, asa ca tot ce am facut a fost sa incercam sa ajungem acolo la 5:45p.m. Eram deja prin centru, ne plimbasem sa vedem luminile, fusesem si la o librarie sa ne clatim ochii prin carti, si dupa ce am mancat am pornit spre Westminster Abbey.
Dar am intarziat. Portile erau inchise. Dinauntru nu se auzea nimic. In fata portilor mai erau multi oameni insa. Si de la ei am aflat ca a fost o coada imensa, care inconjura cladirea, si s-a stat cateva ore la coada, si evident ca spatiul era limitat in interior, asa ca au intrat cati au putut incapea. Restul, poate au mai mult noroc la anul.
Mi-e clar ca nu am fi intrat, ca nu am fi putut sta cu orele la coada, in frig, cu doi copii mici, si nici nu avea sens sa incercam sa facem asta. Dar pe moment, pana sa aflu detaliile, m-am intristat. Imi dorisem sa merg cu familia la concertul de colinde si imi parea foarte rau ca nu am reusit.
Fii’miu m-a vazut, ca nu mi-am ascuns dezamagirea si tristetea, ca nu aveam de ce, sunt trairi umane si vreau sa stie ca nu doar el le experimenteaza uneori si vreau sa le poata recunoaste la ceilalti. Si deci m-a vazut trista. Si m-a luat in brate si mi-a spus:
- Lasa, mami, ca venim maine!
- Nu e maine concert, pui, astazi era…
- Mami? Ce zi e azi?
- Duminica.
- Atunci venim duminica viitoare la concert!
N-am mai zis nimic, dar mi-a trecut orice suparare cand am vazut cum cauta el solutii, ce rationamente face si cum ii pasa.
In aceeasi seara, in drum spre casa, pe cand ne pregateam sa coboram scarile de pe peronul garii, fiind aglomerat, lumea grabita, eu cu fii’miu de mana si cu fii’mea in brate, nu am vazut o treapta si am cazut in genunchi. Copiii nu au patit nimic, nici nu s-au dumirit exact ce s-a intamplat, m-am ridicat repede. Dar pantalonii s-au gaurit si eu m-am ales cu o frumusete de julitura si o vanataie la genunchiul stang.
Cobor toate scarile, si cand ajung jos ma uit la genunchi si evaluez pagubele. Julitura micuta, dar durerea de la vanataie puternica. Fii’miu imi spune:
- Mami, pune un plasture.
- Multumesc, pui, o sa pun cand ajungem acasa, dupa ce spal zona.
Ajungem acasa, curat zona, pun plasture, dar cand ma intreaba sotul daca sunt bine, ii spun ca ma doare. Si atunci fii’miu imi spune:
- O sa treaca, mami, o sa treaca.
Bineinteles ca o sa treaca! Si chiar mai repede decat in mod normal, cu asa incurajari!
PS. Trebuie sa fac ordine in pozele din arhiva personala! Am cautat si eu o poza cu Westminster Abbey ca stiu sigur ca am, dar nu am gasit, si am pus in post o poza de pe net… pfffff!
Actualizare ulterioara: am reusit! Am gasit o poza facuta de mine!
