Tag Archives: amintiri
Coafura in calea cununiei
Acum patru ani, la 8 dimineata (sau era 7?) mi-era somn. Doamne, da’ ce somn imi mai era! Asa as mai fi dormiiiiit… Chit ca dormisem peste noaptea bustean, ca doar imi capatasem starea de zen cu o saptamana inainte (am povestit aici). Si viitorul sot imi dadea coate, “Hai, trezirea, treci la maritat!”.
Asa a inceput ziua nuntii. Si da, a fost absolut minunata, petrecuta predominant intr-o locatie superba, la “I Do Weddings” / nuntiinaerliber.ro.
Locatia “I Do Weddings”
Fiind ziua nuntii, a fost bineinteles si cu multe emotii, si cu cateva mici peripetii. Prima dintre peripetii era sa anuleze cam toata ziua de fapt.
La 11:45 eram programati la cununia civila, cea din zona Drumul Sarii. La 10:20 aveam programare la coafor.
Afara ploua. Eu eram machiata (de propria-mi mana), imbracata in rochia mea de culoare nude cu umerii goi si incaltata in pantofi sport, ca sa ma simt comod la coafor. Salonul era pe langa Ateneu la un hair stilist talentat pe nume George. Surprinzator pentru o mireasa, am reusit sa fiu punctuala. Coafura urma sa fie una simpla si eleganta, sa se asorteze cu rochita. Dar obtinerea ei era un proces mai lung, care includea spalare pe cap, uscare, aranjarea fiecarei suvite, fixativ si alte cele. Si cumva, nu se stie cum, in loc sa fiu gata la 11:20 asa cum era planificarea initiala, am fost gata la 11:30. Ce mare lucru, 10 minute, nu? Ca doar de la Ateneu in Drumul Sarii nu faci mai mult de 10 minute cu masina, nu? Sau…
Eram in masina. Turna cu galeata. Dealul de la Razoare era plin ochi, asa ca am luat-o pe dealul de la Cotroceni. Si am nimerit, bineinteles, il alta coada. In care am stat. Si am stat. Si apoi am inaintat cativa metri. Si iar am stat. La volan era mirele, langa el mama, si eu pe bancheta din spate, intr-un mod ciudat relaxata, spre deosebire de ceilalti doi calatori din masina. Eram constienta ca intarziem, eram constienta ca o cununie civila dureaza 5 minute cu totul, deci clar iti pierzi randul daca nu ajungi la timp, si imi dadeam seama ca nici preotul nu ne-ar fi cununat daca nu avea loc cununia civila. Pfuai… si toate rudele de prin toate colturile tarii si din afara ei care venisera, si toti prietenii, cum facem sa ii chemam din nou, la alta nunta? Si toate pregatirile, si florile, si fantana de ciocolata va trebui sa o inchiriem iar, si cortul, si dansatorii, si…. Si stop! O sa fie bine, nu ne strica noua o coafura cununia! Am zis! Asta pentru ca inca eram zen si mi se parea ca n-are ce sa se intample rau, ca vom gasi noi cumva o solutie.
La 11:43 ma suna nasa, sa vada unde suntem si de ce nu mai venim. O anunt ca intarziem ca deh, suntem pe deal la Cotroceni, aproape de Razoare, ajungem in cateva minute dar nu la timp. Si am rugat-o sa se intereseze ce se intampla daca intarziem. Intre timp, fotograful si cameramanul erau derutati, nu cunosteau pe nimeni dintre invitati iar noi nu apaream, se gandeau ca au gresit ziua, sau ora, sau locul.
Nasa m-a sunat inapoi intr-un minut sa imi spuna ca e un usor decalaj si ca in cel mai rau caz intram dupa cei care erau dupa noi. Phew! Deci nu trebuie sa anulam petrecerea, inca mai avem o sansa, bun!
Cumva, nu stiu cum, la 11:45 intram in curtea Starii Civile. In pantofii… sport, bineinteles! Pentru ca pantofii cei negri si eleganti, cu toc mic si comod, care se asortau perfect cu rochita nude, ramasesera in masina alor mei. Si primele secvente din filmul nuntii sunt cu mine alergand prin ploaie, in rochita cu umerii goi si cu pantofi sport in picioare, sa imi schimb incaltarile inainte de a intra la Starea Civila sa spun “Da”. Ah, dar ce coafura impecabila am avut! Serios, se vede si in film ce fain am fost coafata 😉
Apocalyptica dinaintea nuntii
Acum cativa ani eram in focurile pregatirilor de nunta. Urma sa fie o nunta simpla, ca un fel de petrecere cu rude apropiate si cu prietenii apropiati. Totul urma sa se petreaca la final de primavara si incepusem pregatirile din septembrie.
Cu toate astea, in saptamana de dinaintea nuntii se adunasera multe de facut. Tin minte ca aveam foi lipite pe bublioteca pe care notasem ce trebuie sa facem in care zi si la ce ora, ca sa nu ne scape ceva si sa ne dam seama cam cum stam cu pregatirile. Si mai stiu si ca nu reusisem sa ajungem la nicio ora de dans, asa ca in ultima saptamana, in fiecare zi, dupa orele de munca aveam ora de dans, ca sa invatam si noi un vals.
Cu cateva luni inainte de nunta se anuntase concert Apocalyptica. Eu mai fusesem la un concert de-al lor si stiam cat de fain poate fi. Am spus ca vreau sa merg, chiar daca urma sa fie cu fix o saptamana inainte de nunta. Viitorul sot nu mai fusese si era constient ca e cu o saptamana inainte de nunta, cand numa’ de concert probabil nu ne-ar fi ars, dar a avut intelepciunea de a nu ma refuza si a pasi cu stangul in casnicie. Glumesc, chiar a vrut si el sa mearga, de buna voie si nesilit de nimeni, vorba aia!
Ei, si cu fix o saptamana inainte de nunta noi am mers la concert Apocalyptica. Si a fost mi-nu-nat! Muzica, sunetul, atmosfera, totul perfect. Poate si pentru ca pe muzica violoncelelor am dat afara tot stresul si toata oboseala acumulate in decursul ultimelor luni si mai ales saptamani. Ne-am simtit vii si liberi, am simtit cum ne vibreaza plamanii in corp, am simtit adrenalina. Am dat reset la tot. Am iesit de acolo mai fresh si mai energizati decat daca am fi mers la spa!
Ce a urmat dupa? O saptamana cu multa alergatura pe care insa nu am resimtit-o in niciun fel negativ. Si apoi o zi de nunta fara pic de stres. Da, cei din jur se mai stresau, ba ca intarziem la cununia civila, ba ca ploua si e frig, dar noi eram zen. Lasasem tot stresul la concert si nimic nu ne mai putea umbri petrecerea. Caci da, noi cu o saptamana inainte de nunta mergeam la concert.
Avand aceasta experienta, recomand tuturor viitorilor miri sa isi gaseasca acel ceva care sa le dea reset inainte de nunta, fie un concert, sau un urcat pe munte, sau un city-break, orice. Ca sa se poata bucura apoi de nunta, sa se simta bine la petrecerea lor, si daca ei se simt bine, si invitatii se vor simti excelent.
Nasterea naturala dupa cezariana (NVDC) – povestea mea
Fi’mea s-a nascut intr-o duminica seara, la 40 de saptamani si 3 zile, cu 48cm si 3380g.
Sambata fusese o zi plina, in care am iesit la plimbare cu sotul si cu fi’miu de doua ori, lucru neobisnuit. De obicei ieseam dimineata, iar dupa-masa ma linisteam pe acasa. Dar sambata respectiva am iesit si dimineata (nu reusesc sa imi amintesc unde), si apoi si dupa-masa cand am mers intr-un parc sa hranim rate si sa vedem pesti si lebede. Tin minte ca ne-am intors cu tramvaiul si coboram scarile de la statie (situata sus pe un pod) in lateral, ca sa o ajut pe fi’mea sa fie pe pozitii.
Martea de dinaintea nasterii avusesem intalnire cu un consultant dispus sa ma lase in pace (adica sa nu provoace nasterea) si cu care urma sa discut peste o saptamana. O verificase si pe fi’mea si era aproape centrata, dar inca mai avea de munca, motiv pentru care sambata eu coboram scarile in lateral.
Sambata noapte spre duminica, pe la 00:30, cand sa dau stingerea, am avut o contractie foarte puternica, o noutate pana atunci. Urmatoare a fost dupa vreo ora. Apoi dupa jumatate de ora si inca una dupa vreo ora jumate. In total, pana dimineata, au fost vreo 5-6 contractii, complet aleatorii ca interval, dar puternice. Suficient de puternice cat sa nu dorm dar suficient de suportabile cat sa nu ma panichez.
Duminica dimineata mi-am anuntat doula ca suspectez un pre-travaliu si mi-am continuat ziua ca de obicei.
De pranz nu am reusit sa dorm desi mi-era somn, aveam deja contractii mai dese dar in continuare suportabile. Si tot complet neregulate (la 18 minute, apoi 4, apoi 32, apoi 12 si tot asa). Le monitorizam cu o aplicatie instalata pe telefon, Contraction Timer.
Am apelat si la minge (birthing ball) si pe contractii stateam pe ea. Am incercat si alte pozitii fara minge, dar nu imi era deloc bine. Pe minge insa eram chiar zen. Respiram frumos, adanc, ma balansam, toate bune. Intre contractii ma jucam cu fi’miu, radeam impreuna, ii citeam, toate bune.
Acum nu imi amintesc, dar am citit conversatiile pe care le aveam atunci cu doula si se pare ca ii spuneam ca intre contractii fi’mea se misca, ca de obicei, danseaza fara probleme. Si ca durerea pe contractie era de la spate spre fata (nici asta nu mai tin minte). Stiu insa clar ca nu am avut nicio durere sau arsura specific in zona cezarienei.
Pe la ora 15 i-am scris doulei iar: aveam contractii la 7 minute, apoi 10, apoi 28, 11, 22, 13 si tot asa. Durata unei contractii era intre 1 minut si 1:40.
Am pregatit pranzul. Mi-e foarte vie in minte imaginea cu mine in bucatarie pe minge pregatind pranzul, cum taiam eu ceapa si ardeiul ca sa le bag la cuptor cu peste, in timp ce sotul era cu fi’miu la baie la olita.
Dupa ce am mancat, am umplut cada cu apa calda. Abia asteptasem momentul, ca doar citisem si stiam ca apa ajuta, asa ca ma asteptam fie sa se opreasca contractiile, fie sa devina mai regulate. Am avut insa o mare surpriza: la 17:31 i-am scris doulei ca intru in cada. La 17:37 i-am scris ca am iesit din cada: a fost neasteptata experienta, am prins doua contractii si au fost foarte dureroare comparativ cu statul pe minge, mai aveam putin si ma panicam ca mi se parea ca nu o sa mai pot iesi din cada de durere. Cumva insa am iesit si m-am cocotat iar pe minge (birthing ball, my love!). Si mi-am mai revenit, respiram adanc si imi imaginam cum fiecare contractie o aduce pe fi’mea mai aproape de bratele mele, cum fiecare contractie micsoreaza colul si il dilata. Si tot asteptam acele contractii care sa imi intrerupa activitatea, pe care sa nici nu pot vorbi.
Pe la 18 incepusem sa ne gandim ca poate ar fi bine sa mergem si la spital, ca parca deveneau din ce in ce mai dese contractiile si mai dureroase, desi le suportam inca. Intamplator atunci fi’miu a vrut suc de portocale, asa ca l-am rugat pe sot sa ii faca sucul, ca eu ma descurc. Dupa vreo juma’ de ora au inceput sa fie mai dureroase contractiile si simteam nevoia sa tip. Fi’miu era relaxat, m-a intrebat de ce tip, i-am spus ca o ajut pe sor’sa sa se nasca (nu i-am mentionat durerea ca sa nu faca legatura durere-sora) si cam asta a fost, si-a vazut de joaca mai departe.
La 19:01 deja lucrurile devenisera serioase, asa ca sotul a chemat un prieten sa ne ia cu masina. La 19:08 am anuntat doula ca ne vedem la spital. Abia la 19:32 am reusit sa plecam de acasa: cea mai grea chestie pe care am facut-o in travaliu a fost sa ma imbrac. Tin minte ca eram in dormitor si incercam sa ma imbrac, sotul incerca sa il imbrace pe fi’miu care avea chef de topait si alergat si sa ma determine si pe mine sa mai fac un efort sa ma ridic si sa ies pe usa, ca nu isi dorea sa nasc acasa totusi.
Cumva am reusit sa ies din casa si sa cobor scarile. Dupa o contractie puternica cu un tipat pe masura am reusit sa urc si in masina.
Drumul a durat 18 de minute si a fost un drum lin, pe drumuri fara denivelari (traseu ales cu grija de prietenul nostru, sa fie si lin si extrem de rapid) dar mie mi se parea ca nu se mai termina. Nu stiu la ce interval aveam contractii dar stiu ca am cam tinut-o intr-un tipat combinat cu respiratie adanca. Aveam la un moment dat senzatia ca o sa nasc in masina si incercam sa ma impotrivesc.
Cand am ajuns la spital (19:50) si am vrut sa cobor din masina, am mai avut o contractie puternica dar de data asta cu senzatia de a impinge. Eram insa prea concentrata sa cobor din masina ca sa realizez ca asta insemna ditalatie maxima, 10cm.
Doula ma astepta si m-a ajutat sa cobor in timp ce sotul cu fi’miu luau bagajele. Pe drum spre lift (sala de nasteri era la etaj si pfuai cat mi-a luat sa ajung la lift, parea la capatul lumii!) ne-am intalnit cu o moasa, prietena de-a doulei, care iesea din tura: cand m-a vazut s-a intors si m-a ajutat (a se citi “mi-a oferit bratul de care m-am prins si era sa i-l rup de tare ce l-am strans”) sa ajung la lift. Care lift nu mai venea! Si cand in sfarsit a venit, m-a prins pe o contractie cu impins de nu am putut sa ma misc si sa urc in lift, asa ca am mai asteptat o tura.
In lift stiu ca m-am lasat in patru labe dar nu mi-a fost mai bine. Cand am coborat, intamplator (pentru ca nimeni nu ne asteptase, desi sunasem la ei sa anuntam dar nu raspunsese nimeni) pe hol era un pat cu roti: m-au urcat pe el (tot in patru labe am stat ca altfel nu aveam cum) si au alergat cu patul pana in sala de nasteri. Si cand am ajuns acolo, mi s-au rupt spontan si membranele.
Sala se umpluse de oameni, doctori, moase si ce-o mai fi fost si nimeni nu a apucat sa citeasca planul nasterii, doar doula il stia.
Doua tipe incercau sa ma dezbrace, eu ma impotriveam, vroiam doar sa nasc, dar am facut un efort si am cooperat. Mi-au spus ca sunt complet dilatata si ca se naste bebe. Le-am contrazis. Da, exact, le-am contrazis, ca nu are cum sa fie dilatatie maxima. Asta pentru ca eu asteptasem sa se regleze contractiile, sa nu pot vorbi intre ele, sa intru apoi ca intr-o transa si alte cele, tot ce citisem eu in carti si articole si povestile altor nasteri. Nu se intamplase nimic din toate astea, deci n-aveam cum sa nasc inca. Eu le ziceam ca simt sa imping, ei imi ziceau ca foarte bine ca sunt complet dilatata, eu le ziceam ca nu am cum, ei repetau.
La un moment dat, imediat dupa ce s-a rupt apa, am cerut TENS machine-ul: doula a zambit amuzata si mi-a spus ca e putin cam tarziu pentru el. Orice alt ajutor de diminuare a durerii il refuzasem in planul nasterii (dar oricum era prea tarziu pentru orice).
Fiind cu o cezariana la activ (despre care am povestit aici), prezent in sala era si un medic, care insista sa mi se puna cateter. Eu refuzam. Moasele vroiau monitorizare pe burta. Am refuzat, mi-au pus, le-am spus sa o scoata ca ma dureau si mai rau contractiile, au scos. Dar pentru ca se rupsese apa, au pus monitorizare direct pe capul bebelusului. Nu am vrut si le-am spus ca e bine copilul (eram chiar foarte sigura de treaba asta, nu stiu nici acum de ce), dar imi era puuuuutin cam greu sa ma tot cert cu ei pe contractii si instinctul de a impinge (urge to push). Vroiau sa imi ia tensiunea, le-am explicat ca sunt bine, vreau doar sa nasc. Cumva fiecare vroia ceva de la mine, unii cu monitorizare, altii cu ajutorul, cu indicatii, ca sa schimb pozitia, ca sa ma intorc, fiecare isi facea meseria cum stia mai bine dar eu eram decisa sa nasc, natural pe cat posibil (de-asta m-am si documentat si am creat pagina asta).
Privind in urma a fost cumva amuzanta atmosfera din sala de nasteri. Eu ma opuneam la tot ce imi spuneau ei in prima faza pentru ca insistam ca eu vreau sa nasc si sa ma lase sa nasc. Apoi, daca mi se parea ca are sens ce spun si dupa ce vorbeam si cu doula, uneori colaboram cu ei. Da, acea transa in care plutesti si esti doar tu cu tine si asa mai departe, nu a venit. Nu mi-am permis acea deconectare despre care vorbeste Odent in cartea lui, pentru simplul motiv ca trebuia sa vorbesc cu tot cadrul medical in engleza, in termeni medicali. Si asta nu te lasa sa te deconectezi, ramai tot timpul rational.
M-au lasat sa stau in ce pozitie am vrut, desi mi-au sugerat pozitii mai bune sau m-au ajutat sa ma intorc. Am pierdut cateva contractii serioase pentru ca incercam sa nu imping desi simteam nevoia de a impinge. Ramasesem cu asta de cand eram in masina si nu vroiam sa nasc acolo, asa ca pe impins, in loc sa tin aerul in mine si sa imping, eu expiram adanc (nu faceti ca mine!). Si simteam durere si niciun progres, asa ca incepusem sa le spun ca eu nu mai nasc. Si doula imi zicea “Aproape ai nascut, i se vede capul!” si eu “Nu nu, bebelusul asta nu o sa iasa niciodata afara!” si ea “Ba da, inca putin si e aici!” si tot asa, un dialog amuzant privind in urma. Si totusi, acele impingeri pe care am incercat sa le retin au facut sa pierd din energie si fi’mea sa oboseasca putin, asa ca intr-un moment de crowning, cand simti ca totul arde, mi-au spus ca vor sa faca epiziotomie. Am refuzat, evident (nu stiam la acel moment ca sangerez prea mult si ca medicul e ingrijorat, s-a dovedid a fi o ruptura de gradul 2). Cadrele medicale deja se obisnuisera, dar vazusera ca am incredere in doula, asa ca au rugat-o sa comunice cu mine. Si ea mi-a spus calm si cu grija “Raluca, cred ca bebelina a obosit putin, hai sa o scoatem afara”. Si aia a fost: m-am intors, si la urmatoarea contractie a iesit fi’mea. La 20:45. Era cu spatele la mine, si nu imi amintesc daca a tipat sau nu. Stiu doar ca am luat-o in brate, aveam inca bluza pe mine, m-am ajutat sa o dau jos (nu stiu cum exact) si am pus-o pe pielea mea si ea parea doar morocanoasa ca si cand i-am stricat somnul de frumusete. Nu plangea, nu zicea nimic, dar avea ochisorii deschisi. Si in cateva minute a cautat laptele si s-a mufat ca si cand asta ar fi exersat 9 luni in burta mea.
A urmat cusatura, cu epidurala, si alea au fost minutele in care fi’mea nu a fost la mine in brate. Dar am profitat de ocazie sa rog cadrele medicale sa isi faca procedurile necesare, cu masurat, verificat sanatatea si alte cele (cat a durat injectia de epidurala). Si apoi a revenit fi’mea la mine in brate si acolo a ramas. Piele pe piele, toata noaptea, asa cu vernix cum s-a nascut.
Nasterea a fost complet altfel decat m-am asteptat. In bagaje aveam mp3 player cu muzica relaxanta, ulei de lavanda, burete (ca sa ma ude doula cu apa in travaliu daca mi-e cald, fiind iulie), spray cu apa, perna, minge gonflabila si TENS machine. Era arsenalul meu de ajutor in travaliu, caci planuiam sa ma relaxez, sa imi las corpul sa isi faca treaba, sa imi las mintea sa deconecteze rationalul si sa nasc. Nici macar nu am apucat sa deschid bagajul inainte de nastere. In planul nasterii erau scrise multe NU-uri (o sa postez si planul nasterii in curand, poate ajuta alte gravidute) dar doar doula a apucat sa-l citeasca. Un moment haios a fost dupa nastere, la terapie intensiva cand a venit o moasa care ma asistase la nastere si mi-a spus: “Acum ti-am citit planul nasterii!” si mi-a facut semnul de OK cu mana.
Noaptea am petrecut-o cu fi’mea in brate, in salon, si la 20 de ore de la nastere ne-am externat amandoua si am venit acasa la baietii nostri.
Saptamana trecuta… [25-31 ianuarie 2016]
- am sarbatorit deasupra Londrei: a fost ziua sotului si am mers sa admiram Londra de sus, intr-o gradina cocotata la etajul 35 al unui zgarie-nori din City (am facut si poze, maine sper sa revin cu un post dedicat)
- fi’miu a contribuit la lista de cumparaturi, scriind pe frigider “iaurt” (cu multe linii si cercuri, cum stie el mai bine), si a spus: “Ai scris sa luam iaurt ca chiar nu mai avem iaurt!”; liniste cateva secunde, dupa care spune: “Daca mai avem iaurt, ai scris degeaba.”
- i-a mai iesit un dinte lu’ fi’mea; primul a iesit la 6 luni si 10 zile, al doilea 18 zile mai tarziu; este tare dragalasa cand zambeste striba asa, cu un dinte mai mare si un dinte abia iesit!
- fi’miu a inceput sa vorbeasca la gradinita in engleza, mai precis a cerut apa in engleza, ceea ce m-a bucurat mult pentru ca noi cu el acasa am vorbit doar romana, doar cand ii citeam carti i le citeam in engleza si apoi i le traduceam, iar majoritatea prietenilor de pe aici sunt tot romani, asa ca engleza doar la gradinita o poate practica momentan (chiar daca intelege bine engleza, cu noi vorbeste doar in romana, asa ca e un progres ca vorbeste cu altii in engleza)
- intr-o seara, cand era liniste in casa (toti dormeau), dupa ce am spalat baia si vasele si am facut curat si ordine, am facut un dus fierbinte, am lasat apa sa curga de la ceafa pe sira spinarii si am uitat de orice oboseala sau stres, si apoi m-am intins pe jos, cu spate, cu picioarele sus pe un fotoliu, si… am mancat o inghetata! e mare realizare, credeti-ma (mamele stiu de ce!)
- am fost la un acvariu mic dar dragut amenajat, cu un acvariu in care erau si pestele clovn si cel albastru cu coada galbena din filmul de animatie “Finding Nemo”, pe care fi’miu nu l-a vazut pana la capat; dar dupa acvariu a decretat: “Cand ajungem acasa, ne uitam la Nemo!”; am ajuns acasa, a pus Nemo, s-a uitat vreun sfert de ora si aia a fost tot; cred ca se vorbeste prea mult si e actiunea prea rapida, nu mi se pare un film pentru copii mici (Bambi in schimb mi se pare minunat)
- am fost la targ; nu mai mersesem la unul de vreo 3 luni, poate 4; am mers pentru relaxare si pentru plimbare, ca nu ne trebuia nimic; doar lu’ fi’miu ii trebuiau aparent masini si carti, ca si-a luat banutii din pusculita cand am plecat spre targ, spunand ca el vrea sa-si cumpere masini si carti; si chiar asta a facut, a luat 3 masinute si 1 carte
Saptamana voastra cum a fost, ce ati facut?
Perceptii la 2 ani si 10 luni
Parte din regulile din familia noastra tin de respectul pentru fiinta umana, iar una din reguli este ca nu fortam pe nimeni sa faca ce vrem noi (decat in cazuri de urgenta gen salvare de vieti). In consecinta nu tinem pe nimeni nu forta. Lucru stiut de fi’miu, care acum vreo 2 saptamani a avut cateva zile in care o tinea cu ambele maini de o mana pe sor’sa. Nu sa o doara si nu cu rautate, ca ii e foarte draga si nici macar o data nu a facut un gest nepotrivit la adresa ei. Precauta insa eu ii aminteam regula de fiecare data, ca sa evit situatia in care ei nu i-ar fi placut si el ar fi insistat.
Intr-o zi pe cand eram cu amandoi in camera, zambind la fi’mea, fi’miu imi spune:
– Sa plece mama?
– De ce sa plec?
– Ca sa nu mai stea aici.
– De ce?
– Ca sa nu mai spuna ca nu tinem oamenii cu forta.
———–
Fi’miu a descoperit cantecelele numite “nursery rhymes” si unele cu alfabet, numere, pronuntie. La calculator la tati. Care tati a incercat sa ii prezinte si desene animate cu Mickey Mouse, Peppa Pig, Timmy Time sau Bugs Bunny, insa fara strop de succes. Ocazional dimineata, cat mai doarme sor’sa la san in dormitor, fi’miu se uita la cantecele pana ies eu din dormitor si mergem sa pregatim micul dejun.
Intr-o dimineata se juca cu tati cu plastilina colorata de tip play-doh. Si se joaca ei linistiti, cand la un moment dat fi’miu ii spune:
– Sa ne jucam mai repede!
– De ce?
– Sa ne jucam mai repede ca sa ne uitam si la cantecele inainte sa vina mama si sa spuna ca gata cu cantecelele!
———–
Cand il iau de la gradinita pe fi’miu, povestim tot drumul spre casa. De obicei despre ce s-a intamplat la gradinita, dar uneori si despre alte lucruri.
Intr-o zi in drum spre casa, in masina, doar eu cu el. Ma intreaba din senin despre sor’sa:
– De ce tata are mai putina grija de ea?
– Cum adica?
– De ce cand plange o ia mama?
– Pentru ca uneori cand plange ii este foame si trebuie sa manance lapte.
– Da…
———–
Pe frigider avem o foaie magnetica pe care putem nota lista de cumparaturi si orice altceva. Pe ea intr-o zi erau scrise de mine patru lucruri, printre care si “baloane de sapun”. Fi’miu, cototat in FunPod/LittleHelper, cu acces la usa de la frigider si la foaia magnetica, incepe si el sa scrie pe foaie. Si apoi sa stearga. Si cumva sterge si putin din ce scrisesem eu. Il striga pe tati (eu eram cu fi’mea in dormitor):
– Ai sters ceva din greseala. Sa scrie tata la loc!
– Pai eu de unde sa stiu ce sa scriu, ca nu stiu ce ai sters.
Hm… ok, atunci sterge fi’miu tot. Dupa cateva minute vine in dormitor si imi spune:
– Ai sters ce a scris mama.
– Da, am auzit. De ce ai sters?
– Ca… nu scrisese bine mama. Scrisese cu “b” si trebuia cu “n”.
– Aaaa, ok!
———–
Intr-o seara inainte de culcare, discutie tata-fiu:
– De ce am stins lumina?
– Ca sa facem nani.
– De c ne linistim?
– Ca sa facem nani.
– De ce ne-am spalat pe dinti?
– Ca sa facem nani. Tot ce facem, facem ca sa facem nani – spune tati, sperand sa raspunda anticipat la orice viitoare intrebare.
Peste cateva minute fi’miu merge la olita. Tati merge cu el, ca deh, era lumina stinsa in casa. Dupa ce termina cu olita, fi’miu isi da pantalonii de pijama jos de tot si ramane in boxeri. Intrigat, tati intreaba:
– De ce ti-ai dat pantalonii jos?
– Ca sa facem nani!
Evident, ca tot ce facem, facem ca sa facem nani, nu? L-a pufnit si pe fi’miu rasul, dupa care si-a pus pantalonii pe el si s-a culcat.
———–
A ajuns fi’miu la o varsta foarte interesanta, in care este fascinant modul in care el vede si percepe lumea si in care incearca sa inteleaga sensul si mersul lucrurilor. Si imi place inventivitatea lui si privirea lui cand cauta solutii sau explicatii. Ce sa mai, e o perioada foarte faina, ca toate celelalte!
Un mar de plus sub bradul de Craciun
Era primul (sau poate al doilea?) Craciun dupa Revolutie. In Ajunul Craciunului era nerabdare mare, ca de obicei.
In unele ajunuri de Craciuni din copilarie tin minte ca mergeam la colindat. In altele stiu ca mergeam cu bunicul in Oraselul Copiilor si ma dadeam in tiribombe pe-acolo. Invariabil insa cand ajungeam acasa gaseam bradul impodobit si cadouri sub el: “Doar ce a plecat, acum cateva secunde!” mi se spunea referitor la Mosul care aducea in fiecare an un brad impodobit si cadouri.
In acel Ajun de Craciun la care ma refer acum tin minte ca am ajuns acasa de undeva (din pacate chiar nu imi amintesc daca de la colindat sau din Orasel) si in brad, printre globuri, era EL. Bobita.
Un mar de plus. Mic si mov deschis. Rotund. Cu picioare si maini roz. Cu codita si doua frunze mici verzi. Cu ochi si zambet. Era primul meu papitoi de plus. Nu mai avusesem pana atunci si nu imi amintesc sa mai fi vazut la cineva inainte.
Marul si-a primit imediat numele de Bobita. Era perfect. Nici prea mare, nici prea mic, moale si zambitor. Eram atat de incantata incat, in acea seara, atunci cand tata a trebuit sa-l conduca pe bunic acasa, eu am mers cu ei si cu… Bobita!
Hehe, eram atat de mandra de noul meu prieten incat ii povesteam despre tot ce-mi trecea prin cap si ii aratam lumea in care traiam si evident ca dormea cu mine si il luam in excursii sau in vacante. Pentru mine, Bobita era viu (de la asta sa le fi venit alor mei ideea de a ma da la teatrul de papusi unde adoram sa dau viata papusilor?).
Am primit multe cadouri de atunci. Dar Bobita a ramas atat de special incat si acum mi-l amintesc ca ieri. Si desi multe plusuri si jucarii si-au gasit in timp alti stapani, Bobita inca se afla in casa parintilor mei, in camera in care am crescut.
Mi-ar placea sa le ofer copiilor mei ceva similar. Nu, nu ma refer la un plus rotund si mov, ci la un cadou atat de special, atat de drag si pretuit incat sa isi aminteasca cu drag de el si care sa le starneasca o avalansa de amintiri placute chiar si dupa un sfert de secol.
