Talk less, ask more

Adicatelea, vorba lunga, saracia omului, mai ales a parintelui care isi doreste un copil fain cu care sa aiba o relatie frumoasa. Si zice bine Alfie Kohn, caci el e autorul acestui indemn, si pe el l-am ascultat astazi timp de 3 ore (sigur n-au fost doar 15 minute? ca prea a zburat repede timpul!) la conferinta la Intercontinental, alaturi de parinti faini si deschisi la minte, multi dintre ei cu bebelusii langa ei.

De Alfie Kohn v-am spus pe scurt in ziua in care am fost la lansarea cartii lui: e cel care te sfatuieste sa te focusezi pe colaborarea cu copilul, nu pe controlarea acestuia. Si cum lansarea a fost fara el si astazi tinea conferinta, a fost musai sa merg. Si ma bucur ca am facut-o si incerc sa va povestesc cate ceva de acolo, desi inca mi se limpezesc lucrurile in capsor si inca diger informatii si revelatii.

Primul subiect pe care l-a abordat Alfie Kohn a fost controlul.

Multi parinti isi controleaza copiii si cauta si inventeaza metode de a-i face pe cei mici sa faca ce vor ei. Sa intrebi copilul ce vrea sau sa ii oferi optiuni? Neeeh, doar copilul habar n-are, stim noi mai bine, ca doar noi suntem parintii, nu? Ei bine, nu chiar. Pentru ca cei mici de exemplu au instincte nealterate. Pentru ca ei vad lucrurile dintr-un alt punct de vedere de multe ori. Pentru ca daca noi decidem mereu in locul lor, transmitem mesajul “nu am incredere in tine ca poti lua o decizie buna” si nici nu le dam ocazia sa invete sa ia decizii sau sa caute solutii si variante in diferite situatii. “Let’s focus on ‘working with’ than ‘doing to’ our children”.

O istorioara scurta dar atat de familiara tuturor, povestita de Alfie Kohn: o mama se intreba trista ce s-a intamplat cu copilul ei cel bun, care nu iesea din cuvantul ei, care facea tot ce-i spunea ea si era asa cuminte, ce s-a intamplat cu el ca acuma arata si se poarta atat de rebel si cine stie daca nu o sa ajunga sa comita si infractiuni. Raspunsul este unul atat de simplu incat pana nu-l auzi nici nu-l constientizezi parca de simplu ce e: copilul face in continuarea ce i se spune, doar ca acum altcineva ii spune ce sa faca.

Parintele este in viata copilului pentru a avea grija de el, nu pentru a-l controla si a-l face sa respecte ordine si sa accepte decizii. Controlul asupra vietii copilului trebuie sa il aiba… copilul. Parintele ajuta, sustine, ghideaza, explica. Nu controleaza.

Al doilea subiect discutat a fost despre pedepse si recompense, doua fete ale aceleasi moneda, cea cu care adultii “cumpara” supunerea copiilor. Ambele fete sunt la fel de nocive, cu efect “pozitiv” pe termen scurt si negativ pe termen lung: vorba lui Alfie Kohn, daca pedepsele sunt atat de eficiente in educarea copilului, de ce ele sunt repetate de zeci de ori, de ce au caracteristica de “reguli” in unele case?

Pedepsele si recompensele nu te invata despre consecintele faptelor tale asupra celor din jur, ci despre consecintele asupra ta: “ce mi se intampla mie (pozitiv/negativ) daca fac asta”? Infloreste egoismul, se ofileste empatia.

Pedepsele aduc frica si sporesc creativitatea (“cum sa fac asta fara sa fiu prins/cand nu ma vede nimeni?”).

Recompensele aduc falsitatea. In loc de “Bravo!” sau “Imi place cum ai desenat dinozaurul!”, Alfie Kohn recomanda fie sa nu spunem nimic, fie sa descriem ce a facut copilul, fie sa invitam la dialog (“talk less, ask more”). Dar sa fie ceva impartial astfel incat motivatia copilului sa nu se schimbe din “imi place ce fac” in “fac pentru ca-i place mamei/tatalui”.

Da, fiecare actiune a noastra are consecinte. Stiti care este insa deosebirea dintre consecinte si pedepse? Pedeapsa este o consecinta pe care adultul o stabileste si care de multe ori e perceputa de copil ca si retragere a afectiunii: daca iese in tricou iarna afara, consecinta este ca ii este frig, dar pedeapsa este ca nu e lasat la sanius sau e expediat in camera lui, nu stie nici el pentru cat timp.

Daca fiul mai mare il loveste pe cel mic, o replica des auzita este “Du-te in camera ta, sa te gandesti la ce-ai facut!”: vorba lui Alfie Kohn, cati dintre noi, cand eram copii si eram pedepsiti astfel, ne gandeam la ce am facut? Mai degraba ne gandeam de ce nu suntem iubiti, de ce-l favorizeaza pe fratior, de ce mereu suntem pedepsiti, cum sa facem sa nu ne prinda data viitoare, si asa mai departe. Ganduri nu tocmai constructive. Mai util insa ar fi sa ne asiguram ca cel mic e ok si cel mare, auzind intrebari de genul “esti bine? te doare?” adresate celui mic sa inteleaga ce a facut. Si apoi poate sa ii spunem fratelui mai mare “stii saptamana trecuta cand te-ai lovit la fotbal si te-a durut piciorul? si pe fratiorul tau cred ca-l doare acum mana unde l-ai lovit.”. Si sa cautam cauzele, pentru ca totul functioneaza dupa o lege simpla de cauzalitate.

Copiii sunt buni. Nu au planuri diabolice cu manipulari si testari de limite, ci incearca sa comunice cu cei din jur si sa exprime cum pot ceea ce simt si traiesc, incearca sa desluseasca si ei lumea asta mare si sentimentele si senzatiile pe care le au.

Asa-i ca totul are sens si pare natural? Si parca instinctele noastre ne spuneau toate lucrurile astea, dar totul in jur (cartile, oamenii) ne indemna sa ignoram si sa apelam la stelute si buline, la mituiri, amenintari si pacaleli, doar-doar vom reusi sa ne dresam copilul, cand noi de fapt vrem sa-l iubim. Da, parintii isi iubesc neconditionat copiii, dar cei mici simt asta?

Si ar mai fi idei, dar trebuie sa dorm peste ele si sper sa apuc apoi sa va mai povestesc din ele. Pana una alta, va recomand si cartea “Parenting neconditionat” (nu am citit-o inca, dar trebuie sa fie buna la cat de fain este autorul ei).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *