Tag Archives: viata in UK
Mini, de la Londra la Brighton
In fiecare an, intr-o duminica din luna mai, fanii si posesorii masinilor Mini pornesc din Londra, din parcul Crystal Palace, spre mare (Brighton). Am aflat de acest lucru intamplator chiar vineri, iar Mini-urile se adunau in parc sambata dupa-masa, urmand ca duminica dimineata la 8:30 sa porneasca spre mare.
Vara trecuta am prins intamplator cateva classic car shows si ne-au placut, asa ca am zis sa profitam de ocazie si sa merge in Crystal Palace sa vedem cate Mini-uri se strang, cum arata si cum e atmosfera.
Multe Mini-uri la un loc, frumos parcate, aliniate, cu loc intre ele pentru corturi si cu oameni relaxati. O atmofera tare placuta si care mi-a amintit de perioadele in care mergeam cu cortul la munte sau la mare, si trebuie sa recunosc ca abia astept sa reiau obiceiul, ca sunt convinsa ca o sa fie o adevarata aventura sa mergem in patru cu cortul. Pana atunci insa am admirat masinile si corturile de la Mini Run 2017.
*referire la filmul “The Italian Job” din 1969 in care apar secvente filmate in Crystal Palace
Copiii s-au distrat si ei pentru ca mare parte din masini aveau cate ceva special, ba o sigla altfel, ba un minion pe antena, ba o maimuta la volan sau o tricicleta ruginita pe capota. Care mai de care, bineinteles, si toate ingrijite si frumos intretinute. Am facut si multe poze, pana mi s-a terminat bateria la telefon, ca pozam cam doua treimi din ce masini vedeam. Va invit sa vedeti si voi, pe langa pozele anterioare, alte 24 de poze pe blogul in engleza, accesibil aici.
Veveritele londoneze
In cea de-a doua mea vizita la Londra am fost prin Hyde Park si imi amintesc cat de surprinsa am fost sa vad veverite libere prin parc. Si apoi am incercat sa ma uit atent la ele. Dupa care am remarcat cum la un moment dat o veverita incearca sa se apropie de mine, mirosind si uitandu-se la mainile mele: aveam o inghetata in mana, era roz, genul acela de suc inghetat de fapt. Si am intins mana cu inghetata spre ea. Si veverita a venit fericita si a inceput sa manance din inghetata mea! Pfuai, ce mandra eram, uite ce frumos am castigat increderea unui animalut si imi mananca din mana!
La cativa ani dupa acea vizita, ne-am mutat in Londra si acum vedem veverite cam de fiecare data cand mergem intr-un parc. Si spre surprinderea mea, ele nu sunt deloc salbatice, ba mai mult, au curaj nu doar sa manance din mana unui om, dar sa se si catere pe oameni in cautare de mancare. Am patit-o si eu, a patit-o si tatal meu cand a venit in vizita la noi.
Veveritele londoneze sunt peste tot si turistii se bucura sa le vada. Localnicii inteleg ca au sentimente diverse: unii le iubesc, altii le-au pus pe lista daunatorilor (sursa) pentru ca rod cabluri electrice sau acoperisuri/structuri de lemn. Acest tip de veverite a fost de fapt adus din America in secolul 18, pana atunci pe insula fiind doar veverite roscate (se pare ca acestea au cam disparut intre timp). Se pare insa ca mediul de aici le-a priit veveritelor gri iar reactiile localnicilor si mai ales ale turistilor le-a facut sa devina foarte prietenoase cu oamenii (evident, totul e bazat pe interes: ele vor mancarea pe care oamenii o au).
Hranirea lor este legala, la fel si prinderea lor in custi cu momeala. Si pentru ca ai mei copii sunt iubitori de natura si animale, merg uneori cu ei sa hranim ratele, gastele sau veveritele din parc, asa cum am facut si saptamana trecuta. Sa vezi manutele cu alune intinse spre veverite si apoi sa vezi cu cata bucurie sorb din priviri animalutele in timp ce rontaie… de nepretuit!
Va las mai jos cateva poze surprinse intr-un parc din sud-estul Londrei.
3 ani de Londra
Luna trecuta s-au implinit 3 ani de cand ne-am mutat in Londra. Si ca la fiecare aniversare, mi-am luat putin timp sa analizez lucrurile si sa vad drumul parcurs in acesti trei ani. Ma voi referi in acest post la momentul prezent si acolo unde este cazul ma voi raporta la starea lucrurilor pe cand aveam 11 luni de Londra (postul il puteti citi aici).
Primul an a fost de acomodare cu Londra si in special cu zona in care locuim. Cand am implinit un an de la imigrare, eram insarcinata cu fii’mea. A urmat nasterea, la un spital de stat. Si au urmat alte vizite pe la medici, ceea ce e de asteptat cand esti om si ai si doi copii mici dintre care unul a intrat in colectivitate. Si usor usor ne-am obisnuit cu stilul de aici, usor relaxat (adica nepanicos) si mereu bine documentat, si am incredere in medicii de aici, per ansamblu. Se poate intampla si aici sa nimeresti un medic care sa nu iti inspire incredere, insa este dreptul tau sa ceri o a doua parere fara probleme. Si ma refer strict la sistemul medical de stat pentru ca de cel privat nu ne putem apropia (financiar).
Am mentionat intrarea in colectivitate: este vorba despre fii’miu, care a inceput gradinita pe cand avea 2 ani si 8 luni. Am avut norocul sa fie loc pentru el la gradinita pe care ne-o doream si unde lucrurile sunt asa cum mi-as dori sa fie in gradinita mea, daca mi-as deschide la un moment dat una. Iar fii’miu s-a dezvoltat foarte frumos in acest mediu multicultural pentru ca este fericit si respectat acolo. In curand va incepe scoala, pentru ca aici echivalentul clasei pregatitoare din Romania este pentru copiii de 4 ani. Cu ocazia asta am vizitat scoli ca sa putem alege si am descoperit sistemul scolar primar englezesc, si am dat reset la tot ce stiam eu despre scoala primara. Sa vedem cum o sa fie cand chiar o sa o experimentam, incepand cu septembrie.
Cu intrarea lu’ fii’miu in colectivitate a crescut exponential timpul in care socializam, pentru ca am intrat in contact cu multe mamici foarte faine (tinand cont ca si ele au copii la gradinita care ne place noua), si s-a format o comunitate foarte frumoasa acolo, pana in punctul in care iesim la picnic impreuna sau bem cafele dimineata impreuna. Am invatat sa organizez si playdate-uri, adica vizite pentru joaca, atunci cand un copil de la gradinita vine la noi pentru a se juca cu fii’miu, si automat si eu stau la o cafea cu mamica celui mic si asa ajungi sa cunosti si mai bine anumite mamici.
Tot in ideea de a comunica cu oameni de aici din comunitatea locala am decis sa deschid si blog-ul in engleza, lucru care m-a fortat sa imi exersez engleza scrisa, si sa vreau sa o imbunatatesc. Cu engleza vorbita stam mai bine, ca deh, o exersam zilnic, insa ne-am dat seama ca sunt unele dialecte pe care nu le prea intelegem (cum ar fi cele din nord). Fii’miu, desi nu stia engleza cand a intrat la gradinita, a invatat engleza din zbor si acum stie sa si citeasca in engleza. Si in romana, desi in prealabil trebuie sa ii spun in ce limba este un text ca sa stie ce fonetica sa foloseasca.
In primul an de Londra am vizitat mult orasul si zona in care locuim.
Tower of London – 9 august 2014
Dupa un an jumate de la imigrare ne-am luam o masina (mica si cocheta) si am inceput sa exploram imprejurimile. Distantele parcurse sunt de maxim doua ore, asadar ne-am plimbat in jurul Londrei, in special in suc si est, si am descoperit Anglia. Si am invatat mult mai multe, de cand cu masina, despre tara in care ne-am mutat, despre geografia ei, istoria ei, cultura ei.
Ne-am obisnuit sa ne uitam in drepta si apoi in stanga cand traversam. Ne-am obisnuit sa conducem cu volanul pe partea dreapta. Am descoperit cum merg lucrurile birocratice aici: online sau prin posta, simplu si rapid. Ni se pare firesc acum ca pentru orice problema medicala sa sunam mai intai la GP sau sa ducem copilul la gradinita cand e racit cat timp nu are febra/diaree. Chiar si cu programul magazinelor si farmaciilor am reusit sa ne obisnuim (cam totul inchide la 17 si duminica e program redus sau deloc – chiar si magazinele mari declarate non-stop, duminica se inchid, conform legii), si am invatat ce fructe cand si de la care magazin sa le luam ca sa fie coapte si gustoase. Am invatat si sa gatim mai englezesc putin, adica mai “light” cumva, si sa beau ceaiul negru cu lapte si miere. Si da, inclusiv la temperaturi ne-am adaptat, desi mai avem pana sa ne englezim complet la capitolul asta (nu ca as vrea sau mi-as fi propus, pur si simplu asa merg lucrurile cu adaptarea la clima), cert e insa ca nu mai iesim la 18 grade cu bluza, pulover si geaca groasa, cum faceam acum 3 ani!
Am fost intrebata daca ma simt acasa aici. Si nu pot raspunde nici cu da, nici cu nu. Cert este ca daca trebuie sa ma simt undeva “acasa”, aici ma simt asa. Cel mai clar mi-a fost asta dupa ce am vizitat Bucurestiu, acum 6 luni (revin cu un post si despre asta), si nu m-am mai simtit “acasa” acolo. Intr-adevar familia si prieteni dragi sunt acolo si i-am revazut cu bucurie ca imi era teribil de dor de ei, dar in toate celelalte aspecte care fac parte din viata unui om (ca nu ai cum sta toata ziua bot in bot cu oamenii dragi), nu m-am regasit acolo. Dar si aici in Londra, nu suntem de-ai casei inca, mai avem de invatat, de trait, de adaptat. Dar este timp, nu avem nicio graba.
Pana una alta, daca sunteti in trecere prin Londra, dati-mi un semn sa ne vedem la un ceai englezesc!
Al treilea Paste in UK in imagini
Acesta este cel de-al treilea an in care petrecem Sarbatorile de Pasti in Londra. Si pentru ca fii’miu era in vacanta iar vineri si luni erau zile de Bank Holiday (adica libere), am apucat sa petrecem mai mult timp in familie. Si am ales sa il petrecem cat mai mult in aer liber, in ciuda vremii innorate si racoroase.
Vineri ne-am plimbat prin parcuri, iar dintr-unul din ele se vedea orasul (click pe poza pentru zoom).
Sambata am ales sa mergem la oraselul in miniatura, la dorinta expresa a lu’ fii’miu si spre incantarea lu’ fii’mea cand a auzit ca sunt trenulete acolo (e prea mica pentru a mai tine minte de data trecuta). Apropos, despre oraselul in miniatura v-am povestit aici despre cum a fost data trecuta.
Duminica, la cererea ambilor copii, am mers cu hidrobicicleta (de fapt, barca cu pedale) pe lac. Am ales Hyde Park in ideea ca lacul e mai mare si posibila coada de la barca ar merge mai repede datorita numarului mare de barci. Fii’miu s-a distrat copios dand comenzi “haideti, pedalati mai repede, sa ajungem la lebada aia!” iar fii’mea a mai cerut cu barca imediat ce am ajuns inapoi pe uscat. Toate astea in ciuda ploii fine din timpul plimbarii cu barca.
Seara, cand am ajuns acasa, fii’miu a vrut sa ne arate un experiment pe care l-au facut la gradinita si pentru care ne-a rugat sa luam “bombonele colorate, ceva cu S, dar nu ca sa le mancam ca au zahar”. Si ne-a aratat: pe o foaie alba, a pus un capac transparent si pe el a pus una cate una bombonele colorate. Apoi a turnat apa cand sa fie toate bomboanele in apa. Si am asteptat cateva minute…
Si dupa alte cateva minute…
Si luni am profitat de vouchere Tesco Clubcard pentru a vizita Drusillas Park, un parc ce combina zoo cu parc de distactii (o sa revin cu o recenzie pe larg intr-un post separat).
Cat despre mesele de sarbatoare… Ne-am bucurat de picnicuri cu mancare la pachet, luata de acasa, sau fish&chips si pizza, in functie de zile si pofte. Fara drob, fara pasca, fara cozonaci. Singura mancare speciala de Paste au fost 4 oua, rosii de data asta (acum 3 ani le-am facut albastre). Nu am folosit vopsea de oua ca nu sunt convinsa ca as fi gasit aici oricum. In schimb am pus foile de la 2 cepe rosii cu putin otet intr-un vas, am adaugat ouale fierte si apa fiarta si am fiert totul jumatate de ora. Acum 3 ani am folosit jumatate de varza rosie pentru a obtine ouale albastre.
Voi ce-ati facut de Paste?
O zi la Legoland Windsor – aprilie 2017
Weekend-ul trecut am fost cu copiii la Legoland in Windsor. Frumoasa zona, frumos parc, frumoasa vreme. Toate astea, plus faptul ca este vacanta de Paste s-au tradus printr-o foarte mare aglomeratie.
Despre experienta noastra acolo am scris pe… noul blog! Pus pe picioare acum cateva zile (chit ca mai am de aranjat la el pe ici pe colea), acest blog este scris in engleza si va contine articole legate de viata noastra in Londra. Voi continua sa scriu si pe acest blog, in romana, si voi aborda subiecte general valabile sau care cred ca sunt interesante pentru cititorii mei de aici. Ma gandesc ca unele subiecte, cum ar fi “unde se gasesc biscuiti fara zahar in Londra” sau “cum este la o anumita cafenea de aici” sunt mai putin relevante pentru publicul acestui blog, asa ca voi scrie despre ele in engleza pe noul blog.
Si ca sa inaugurez blogul si pentru a vi-l prezenta intr-un mod cat mai frumos, va invit sa cititi despre experienta noastra la Legoland si sa va delectati cu poze in postul de aici.
Va multumesc ca ma cititi si sper sa imi fiti in continuare alaturi!
Un om cu o masina
Ieri faceam cu copiii mini briose, pe care fii’miu astazi le duce la gradinita sa le vanda pentru a strange bani pe care sa ii doneze unui spital. Si in timp ce faceam briose, aflu ca un om cu o masina a omorat 5 oameni si a ranit 40. I-a fost atat de simplu, a urcat in masina, a condus, a apasat pedala si a urcat pe podul Westminster plin de oameni, majoritatea turisti aflati in vacanta (detalii despre incident gasiti pe BBC sau HotNews).
Pe podul acela am mers de multe ori si cred ca fiecare om care a vizitat Londra a ajuns si pe Westminster Bridge. Eram acolo inclusiv acum 2 veri, cu fii’miu. Eu insarcinata in 8 luni, el intr-un tantrum ca la 2 ani, suparat ca nu il las sa traga de un cablu. Si am stat in mijlocul podului vreo jumatate de ora, tinandu-l in brate si ascultandu-i supararea. Peste drum de noi, pe partea dinspre London Eye, un scotian imbracat traditional canta la cimpoi. Turistii misau peste tot. Eu imi tineam voinicul in brate si ma uitam la vapoarele de pe Tamisa.
London Eye vazut de pe Westminster Bridge – 2 mai 2015
Dupa ce a trecut furtuna frustrarii, am plecat spre Big Ben si de acolo cu un double decker spre gara, de unde am luat trenul si am ajuns acasa.
Big Ben vazut de pe Westminster Bridge – 1 ianuarie 2017
Pe podul acela, dintr-o pura intamplare, ieri erau alti oameni. Care insa nu au mai ajuns acasa…
Am fost intrebata daca ne mai simtim in siguranta in Londra. Raspunsul e ca ne simtit atat de in siguranta cat te poti simti in capitala unei tari care are multi inamici. E un risc pe care nu ai de ales decat sa ti-l asumi atunci cand alegi sa te muti intr-un astfel de oras. Dar cumva simt ca fortele de ordine din tara asta chiar isi fac foarte bine datoria, si din ce inteleg un astfel de incident, cu masina si cutite, este extrem de greu de prevazut. Asa ca da, ma simt in siguranta, fiind constienta ca siguranta asta e maximul la care poti spera atata timp cat nu traiesti intr-un clopot de sticla sau buncar.
Imagini: arhiva personala
Schimbarea garzilor la Buckingham Palace
Acum cateva zile, luni mai precis, parea ca primavara a sosit in zona. Intre timp m-am lamurit, a fost doar o adiere de primavara, iarna este inca bine merci stapana aici. Insa luni chiar era primavara, si era prea frumos afara ca sa stam in casa, asa ca am iesit pana la Buckingham Palace, sa vedem schimbarea garzilor.
Aceasta schimbare a garzilor am vazut-o acum foarte multi ani, cand am fost pentru prima data la Londra. Era in vacanta de vara intre clasele a X-a si a XI-a. Acum multi ani, v-am zis 😉 A fost nebunie, calcare in picioare, dar impresionant.
De cand ne-am mutat la Londra, o singura data am prins fanfara in drum spre palat: eram in St. James Park la ora la care avea loc schimbarea garzilor. Asta se intampla acum 2 ani jumatate, si a fost o nimereala. Dar sa mergem sa vedem schimbarea garzilor, nu am mers pana acum. Cand am zis hai.
Stiam ca evenimentul atrage mii de turisti si localnici, insa luni m-am gandit ca fiind februarie, fiind o zi a saptamanii si vacanta copiilor fiind gata, ar trebui sa fie suportabila aglomeratia. Si chiar asa a fost: poza de mai jos este facuta de la baza statuii din fata palatului, zona in care era suficient de liber incat fii’mea se plimba linistita cu trotineta in jurul statuii.
Schimbarea garzilor in sezonul rece are loc o data la 2 zile, in rest are loc zilnic. Inainte avea loc la ora 11:30 dar mai nou se pare ca au schimbat ora si acum are loc la ora 11. Puteti verifica datele si orele schimbarii garzilor aici.
In imaginile de mai jos se vad garzile calare venind dinspre Hyde Park spre Buckingham Palace, pe partea cu Green Park.
Apropos de garzile venind, puteti vedea exact tot traseul garzilor pe pagina de aici, unde aflati exact si ce garzi sunt in ce loc la ce ora.
In imaginea de mai jos, cei imbracati in rosu sunt membri ai fanfarei, sosind la palat.
In imaginea de mai jos sunt garzile si monumentul Victoria Memorial.
Garzile intra in curtea palatului. Steagul national (Union Flag) era ridicat la palat, semn ca regina nu era in palat (detalii aici).
Fiind destul de liber, am putut ajunge usor si langa gardul palatului, in curtea caruia avea loc schimbarea garzilor si mini-concertul fanfarei.
Garzile pazind intrarea in curtea palatului. Remarcati cine este in spatele lor.
Si mai jos, in imagine, este o politista calare, pazind accesul la una din portile palatului – astfel de politisti calare se asigura ca portile sunt libere pentru garzi si fanfara si ca oamenii care vor sa mearga dintr-o parte in alta pe drumul din fata palatului au calea libera.
Si ca tot vorbim de schimbarea garzilor, v-am mai povestit aici despre cea de la Horse Guards Parade, este vorba despre “Queen’s Life Guard”. Am ajuns si aici, miercuri de data asta, iar schimbarea garzilor avea loc in curte, nu in spate in zona pietruita (cea care apare in pozele postului mentionat anterior), asta deoarece acolo este un mic santier in lucru. Asadar garzile au sosit calare dinspre Trafalgar Square, insotite de politisti calare si altii in masini, si toata procesiunea a avut loc in curte.
Politisti calare asteptand sa insoteasca garzile
Asadar, daca sunteti in zona si vreti sa vedeti garzile sau caii regali, treceti prin zona palatului in jur de 11 dimineata. De preferat iarna. Si intr-o zi a saptamanii. Eventual nu in vacantele scolare.
Imagini: arhiva personala, poze facute de mine, cu telefonul. Click pe ele pentru a le vedea marite.
La Brighton in 360i [foto]
Prima oara am mers la Brighton in vara lui 2014, o data, cu trenul. Atunci nu ne-am plimbat prea mult pe faleza, excursia a fost scurta, de cateva ore, iar aglomeratia mult prea mare. Daca ne-am fi plimbat, am fi vazut un santier de constructii abia deschis.
Am revenit in Brighton dupa ce ne-am luat masina, in august 2015. Si atunci am remarcat zona in constructii din dreptul Regency Square – era santierul a ceea ce urma sa fie 360i.
In august 2016 turnul a fost inaugurat. Vara evitam sa mergem in Brighton pentru ca este incredibil e aglomerat, asa ca am ajuns acolo toamna, si am vazut turnul functionand. Si am zis “De ziua mea, vreau sa urc sa vad privelistea de sus”. Si asa a ramas. Dar ce sa vezi? In fiecare an, intre 9 si 20 ianuarie, este revizia turnului. Si uite-asa nu voi putea niciodata sa urc in turn de ziua mea! Dar privelistea e foarte frumoasa si in weekendul dintre ziua mea de nastere si ziua sotului (sunt 8 zile intre datele noastre de nastere, pe langa niste ani).
Asa ca in weekendul trecut am fost sus in 360i. Platforma urca sus la fiecare 30 de minute, calatoria dureaza 20 de minute. Biletele comandate online cu minim 3 zile inainte de data calatoriei beneficiaza de 10% reducere. Si se pot cumpara bilete la pachet si la alte obiective turistice din Brighton: noi am cumparat la pachet bilete la SeaLife si am economisit 36£. Biletele se pot cumpara si direct de la baza turnului, dar daca este aglomerat exista riscul sa fie epuizate pentru cateva ore la rand (cum tind sa cred ca se intampla pe timpul verii). Capacitatea platformei este de 200 de persoane.
Turnul 360i vazut de la baza
In poza de mai sus, remarcati santurile verticale: pe acolo trece cablul care controleaza platforma. Care cabluri sunt controlate de jos de o bobita imensa, aflata sub podeaua salii de asteptare, podea care este din sticla pentru a putea fi vazuta bobina.
Platforma aproape complet coborata
Turnul are 162m inaltime dar platforma se opreste la 138m – poza de mai jos este facuta spre varful turnului, cand platforma ajunsese la inaltimea maxima si stationa.
De sus, peisajul arata ca imaginile de mai jos.
Vedere spre nord-vest
Vedere spre nord
In imaginea de mai jos, sub acel parc verde, este o parcare subterana. Zona verde este Regency Square, aflata chiar la baza turnului 360i.
Vedere spre vest
In urmatoarele 2 imagini se vede privelistea spre est – in zare, departe, se vede coasta calcaroasa, apoi pontonul cu parcul de distractii Brighton Pier.
In imaginile de mai jos este plaja de pietre aflata la baza turnului.
Conform wikipedia, sunt sanse ca anul acesta turnul sa intre in cartea recordurilor ca fiind cel mai inalt turn subtire din lume. Pana atunci insa, 360i este cel mai inalt turn mobil de observatie din Marea Britanie si prima telecabina (cable car) verticala din lume. Si chiar e foarte faina privelistea pe care o ofera, i-a fascinat chiar si pe copii, desi initial am avut emotii ca le-ar putea fi rau de inaltime, dar dupa cum se vede in poza de mai jos, nu au avut nicio problema.
Cum e la teatrul pentru copii londonez
Imi place teatrul pentru copii. Imi plac marionetele, imi plac papusile, imi plac povestile. Si cel mai mult imi place reactia copiilor din sala, care traiesc piesa si interactioneaza cu personajele. Mi-a placut teatrul de papusi dintotdeauna, am si fost actrita la un teatru pentru copii pe vremea cand eram copil (eh, ce vremuri!), timp de vreo 3 ani. Si acum, ca am copii suficient de mari incat sa merg cu ei la teatru, ei bine, i-am dus la teatru.
Prima piesa la care am mers a fost “Gruffalo”. Posibil sa stiti povestea, dar fac un mini-rezumat aici: este povestea unui soricel care, pentru a evita sa fie mancat de animalele padurii, inventeaza un animal fioros, pe Gruffalo, si apoi intamplator chiar se intalneste cu animalul inventat. Pentru a scapa cu viata din aceasta intalnire, il pacaleste si pe acesta, cum ca el este cel mai fioros animal al padurii; si merge cu Gruffalo prin padure si cand se intalneste cu animalele padurii, ele se sperie de Gruffalo de fapt dar Gruffalo crede ca s-au speriat de soricel.
Piesa de teatru s-a desfasurat la un teatru din centru, zona Leicester Square. Sala a fost aproape plina, piesa a fost intr-o sambata dimineata. Biletele le luasem online, locurile le aveam pe randul 4. Pe scena decorul constituia padurea prin care urma sa se plimbe soricelul. Si la ora exacta, piesa a inceput.
Personajele erau actori imbracati sugestiv, adica nu in costume de animale, ci mai degraba in haine care sugerau ce animal reprezentau: soricelul avea coada dintr-o funie, vulpea avea urechile de la o caciula de blana iar sarpele avea un costum cu paiete. Gruffalo era singurul personaj cu costum intreg, maro, de Gruffalo.
Povestea nu este foarte lunga, dar fiind transformata in piesa de teatru, a durat 55 de minute. Si a inclus multe momente muzicale. Per ansamblu, as zice ca a fost mai mult musical decat teatru. Si cel mai frumos moment a fost cel in care copiii au avut puterea, au fost ei fiorosi: soricelul le-a cerut copiilor ajutorul ca sa il sperie pe Gruffalo, si i-a rugat sa scoata cele mai puternice ragete de care sunt capabili. Si evident ca cei mici au ajutat bucurosi, si au strigat cat de tare au putut, si s-au simtit foarte puternici cand Gruffalo a fugit mancand pamantul. Mi s-a parut o tactica buna in contextul in care Gruffalo e cam inspaimantator si din reactiile auzite in sala, unii copii chiar s-au speriat de el. Dar cand au vazut ca de fapt Gruffalo se sperie de ei, s-a schimbat situatia 😉
A fost frumoasa piesa, ce sa mai. Foarte bine pusa in scena si foarte frumos si amuzant jucata. Asa ca am decis sa mai mergem la teatru si luna urmatoare, adica in decembrie. Si uite-asa, de Mos Nicolae in ghetute nu au fost dulciuri sau nuieluse, ci bilete la piesa de teatru Stick Man, la Leicester Square Theatre.
Stiam si povestea asta, aveam cartea acasa si o citisem de sute de ori cu copiii. Ei erau foarte incantati de poveste si de rime. Eu eram foarte curioasa cum poate fi pusa in scena aceasta poveste, fiind una destul de complicata, in sensul ca sunt foarte multe locuri in care ajunge personajul principal. Sa va povestesc pe scurt: Stick Man este un bat care locuieste cu sotia si cei trei copii intr-un copac. Intr-o zi pleaca la jogging si il gaseste un caine care incepe sa se joace cu el si sa il duca stapanului. Ajunge apoi intr-un rau, de acolo in cuibul unei lebede, mai departe ajunge la mare, intr-un castel de nisip si lista de aventuri continua de vara pana iarna, cand ajunge langa un semineu ca vreasc pentru foc. Si cand sa ajunga pe foc, pe horn intra Mos Craciun, care il ajuta pe Stick Man sa ajunga acasa. O poveste numai buna de vazut live pe scena in decembrie!
Dupa cum vedeti, Stick Man ajunge prin foarte multe locuri intr-un timp foarte scurt. Si piesa de teatru… ei, piesa de teatru ne-a purtat prin toate locurile intr-un mod inedit.
Piesa este jucata de 3 actori. Personajul principal, Stick Man, era un bat textil, tinut in mana de un actor. Care actor suferea de durere de exemplu cand cainele lua batul in gura. Cainele era o actrita cu caciula de blana cu urechi. Lebada era aceeasi actrita, cu o manusa-lebada pe mana.
Cand Stick Man ajunge in apa, ceilalti doi actori se plimba pe scena cu bete cu pesti, iar luminile sugereaza ca totul se intampla sub apa (sunt cateva secvente din aceasta scena si in filmuletul de mai sus). Cand este iarna si ninge, actorul cu Stick Man tine in mana o umbrela alba cu siraguri de ciucurasi albi. Si cand Stick Man ajunge la mare, un cearceaf cu imprimeu estival (nisip, stele de mare si scoici) este asezat pe scena, iar o minge gonflabila este aruncata in public si copiii se joaca cu ea dand-o de la unul la altul timp de vreo 5 minute sau poate chiar mai mult. Tot in secventa cu marea si plaja sunt introduse in piesa si doua glume dragut alese despre subiectele preferate ale copiilor de 3-5 ani, una dintre ele fiind “De ce radea steaua de mare cand a trecut barca pe deasupra ei? Pentru ca i-a vazut fundul!”. Cand cainele il fugareste pe Stick Man, ambii actori coboara de pe scena si incep sa alerge printre scaune. Iar la final, bineinteles, apare si Mos Craciun, care in finalul piesei le spune copiilor “Ne vedem peste X zile!”.
Ca si Gruffalo, si piesa Stick Man are multe parti muzicale, unele dintre cantece fiind chiar usor de retinut si fredonat dupa piesa (la ambele piese, la iesire, am auzit copii cantand cantece din piesa). Apropos de partea muzicala si de sunet: la Stick Man, unul dintre cei 3 actori, atunci cand nu interpreta vreun personaj, asigura coloana sonora printr-o gama intreaga de instrumente plasate pe scena, un lucru interesant pentru copii, caci puteau sa vada exact ce obiect scoate un anumit sunet.
De mentionat mai este si faptul ca la ambele teatre au fost locuri special amenajate pentru parcarea carucioarelor si a trotinetelor, iar la teatrul Leicester Square aveau perne gonflabile pe care copiii le puteau lua si pune sub fund ca sa se inalte pe scaun si sa vada mai bine scena.
Si cam asa este la teatru pentru copii in Londra: multa veselie, multa muzica, actori talentati si implicati, regie adaptata si scenografie surprinzator de frumoasa. Si retineti: am fost la teatru cu un copil de 1 an si 4-5 luni si altul de 3 ani si 9-10 luni, si le-a placut! Mai mult, aproape zilnic fredonam cantecul Stick Man si fii’miu imi tot spune ca mai vrea sa mergem la piesa de teatru, desi nu cred ca se mai joaca pana in decembrie…
Zapada la Londra
Vroiam sa scriu despre altceva astazi, dar evenimentul spectaculos de aseara mi-a dat planul peste cap. Si fiind spectaculos, chiar trebuie sa si scriu despre el, sa ramana in istorie:
A nins la Londra!!!
Ca sa intelegeti mai bine.
In prima iarna aici, am prins zapada sub forma de un strat subtire asternut pe masini, pe care l-am vazut dimineata cand ne-am trezit si care a disparut complet pana la pranz si nici ca a mai aparut toata iarna.
A doua iarna aici a fost mai generoasa cu zapada: a nins de DOUA ori, cate o jumatate de ora de fiecare data. Zapada nu s-a depus deloc, nu a avut nici ce, nici cand. Dar macar a nins cand nu dormeam, deci am vazut macar cum ninge si au putut vedea si copiii.
Acum este a treia iarna aici si prima in care chiar ninge cum se cuvine. Cum se cuvine pentru Londra, ca in Romania ce a fost aseara ar fi caracterizata drept o usoara fulguiala! Si totusi, a nins cam o ora jumatate, cu fulgi mari care au apucat sa se si depuna si sa stea asa pret de inca vreo ora, ca apoi s-au topit toti.
Cand am vazut ca incepe sa ninga, noi margeleam de zor la un autobuz. Dupa ce am terminat autobuzul, deja ningea serios afara, asa ca am zis ca neaparat trebuie sa iesim in ninsoare. Le-am spus si copiilor planul, iar fii’mea alerga prin casa in scutec strigand “băbadăăăă!”. Adica “zapada” in graiul ei bebelusesc. Nu ca ar fi stiut ce e aia zapada, nu a vazut asa ceva in viata ei de 18 luni, dar ne-a vazut pe noi atat de entuziasmati si nerabdatori incat se bucura si ea alergand prin casa, “băbadăăăă!”.
Si am iesit la “băbadă”, echipati cum se cuvine. Si ne-am plimbat prin cartier vreo trei sferturi de ora. Mai iesisera copii afara. Cativa adulti abia ajungeau acasa si pe drum se adaposteau de zapada sub umbrele.
Pe una din masini (ca pe jos inca nu se asternuse zapada) am reusit sa facem un mic om de zapada, primul din istoria familiei noastre. E mic dar voinic, l-am si pozat sa-l avem amintire, ca cine stie cand mai vedem asa multa zapada aici, cat sa facem un om de zapada.
Ne-am jucat si cu bulgarii si fii’miu a fost asa de incantat incat ne punea sa facem bulgari cu zapada luata de pe fiecare masina parcata pe langa care treceam. Si erau multe, ca oamenii se cam intorsesera de la servici. Iar pe o masina, un Porche simpatic, am “desenat” in zapada ochi, ca in desenul animat “Cars”. Pe o alta masina cineva scrisese “Snow”. Pentru ca oamenii chiar se bucura aici cand e zapada, chiar e un fenomen natural rar intalnit si care clar merita un post aici pe blog!
