Tag Archives: nastere

NVDC nu vindeca cezariana

Sunt aproape 3 ani si 4 luni de cand am nascut prin cezariana. Si 11 luni si putin de cand am nascut natural dupa cezariana.

In cazul ambilor copii mi-am dorit foarte mult sa ii aduc pe lume pe cale naturala, fara a le pune in pericol viata si deci fara a refuza cezariana in caz de urgenta. Si din fericire urgenta nu a aparut. Cezariana insa, da.

ID-100138575

In timpul celei de-a doua sarcini citeam povesti de nasteri naturale dupa cezariana, si multe dintre mamici vorbeau despre vindecare. Despre cum nasterea naturala le-a ajutat sa treaca peste suferinta, trauma unei cezariene care nu era necesara. Pentru ca de fapt asta cred ca e uneori problema cu cezariana, faptul ca esti, ca femeie, mintita, pacalita, condusa pe drumul facil pentru medic al cezarienei. Ca doar nu medicul sta sa se recupereze dupa cezariana, nu el ia calmante, nu el isi simte organeze cum se deplaseaza in interior la fiecare miscare, nu el se simte pacalit si isi reproseaza lipsa de informare sau credulitatea. Medicul a venit, te-a pacalit ca e musai caz de cezariana ca e cordonul dupa gat sau ai dioptrii sau are copilul capul mare, te-a taiat repejor, te coase mai bine sau mai putin bine, si pleaca acasa. Si tu? Ramai sa te aduni, sa te recuperezi, sa intelegi ce ti s-a intamplat, sa plangi.

Am suferit la prima cezariana. Evident ca ma bucuram ca mi-e copilul bine si e sanatos, ca intr-adevar asta e cel mai important, si da, ma gandesc cu drag si emotie la nasterea voinicului meu. Insa la o nastere mai sunt si alte detalii importante. Da, cel mai important e sa fie copilul si mama sanatosi. Dar si alte lucruri sunt importante, chiar daca nu la fel de importante. E important si sa nu te simti o vita dusa la taiere. E important si sa nu te simti mintita si fortata in cezariana. E important sa te simti om. Din povestile pe care le-am citit despre cezariene care nu erau necesare, ce simteam eu dupa cezariana era perfect normal si des intalnit printre femei cu experiente similare cu a mea. Si repet, este vorba aici de cezariena care nu se impunea, ca despre cea care salveaza vieti am doar cuvinte de lauda si ma bucur ca exista.

O moasa de pe grupul de sustinere a NVDC (nastere vaginala dupa cezariana) sfatuieste mamicile sa se vindece de trauma cezarienei inainte de NVDC. Cand eram gravida a doua oara, nu intelegeam sfatul asta, pentru ca citisem povesti in care nasterea naturala vindecase trauma cezarienei, conform spuselor persoanelor in cauza. Dar se pare ca nu toate povestile sunt la fel…

Pregatindu-ma pentru NVDC, am inteles de ce prima nastere nu trebuia sa fie cezariana. Si nu atunci. Evident ca nimeni nu poate garanta ca as fi nascut natural, ce vreau sa spun este ca imi este clar ca am fost mintita inspre cezariana. Intr-adevar, aveam contractii, dar nimic spectaculos. Si nimic din ce a urmat dupa ce am ajuns la spital nu a fost ca sa ma ajute sa nasc natural: nu tinutul pe spate in pat mai bine de 12 ore, fara miscare; nu glucoza administrata; nu lipsa de mancare; nu controalele infernal de dureroase si inutile; nu ecografia dureroasa; nu presiunea “ai un minut sa decizi daca nasti prin cezariana sau stresezi copilul inca 12 ore, ca eu ma grabesc la cabinet”. Toate astea m-au epuizat pe mine si au impins copilul spre un posibil stres fetal (nici macar de asta nu sunt convinsa). Toate astea au dus la o cezariana care nu era necesara in acel moment, putina relaxare, putin somn, ceva de mancare si putina miscare ar fi ajutat si cred ca fii’miu ar mai fi stat in burtica niste saptamani bune. Dar eram la prima sarcina, prima nastere, avusesem incredere in medic. Am gresit.

Dupa ce am citit carti si povesti, dupa ce am nascut-o pe fii’mea, dupa ce am experimentat un travaliu real, nu fals, dupa ce am inteles durerile, importanta miscarii, etapele travaliului, importanta ambientului, dupa ce am tinut-o in brate din prima secunda, piele pe piele, dupa ce am vazut-o cum s-a mufat imediat la sursa laptelui, dupa ce am stat cu ea in brate toata noaptea (cu exceptia catorva minute), dupa ce am putut sa ii miros parul toata noaptea si sa ii admir pielea cu vernix pana cand acesta a fost absorbit, dupa ce am putut sa ii tai cordonul ombilical, dupa ce am foat tratata uman si cu respect, dupa ce am cunoscut cadre din personalul medical care aveau grija de mine si nu de buzunarele sau timpul lor, abia atunci am realizat cate mi-au fost furate printr-o cezariana nenecesara si protocoalele din maternitate. Si am simtit furie. Abia atunci mi-am dat seama ca nu, nu ma vindecasem de cezariana. Si nu, nasterea naturala nu m-a vindecat si nici nu ar trebui sa o faca. Abia atunci am inteles de ce trebuie sa te vindeci de cezariana independent de alte nasteri. Abia atunci am inteles ca eu trebuie sa incep procesul de vindecare, nu altcineva, nu altceva.

Daca ati trecut printr-o nastere prin cezariana care credeti ca nu era necesara si de care incercati sa va vindecati sufleteste, imi puteti scrie la “ralucazagura[arond]gmail[dot]com” si daca doriti pot publica povestea voastra. Sau daca ati nascut natural dupa cezariana, mi-ar placea sa aflu cum a fost aceasta experienta pentru voi si ce simtiti acum referitor la cezariana.

Imagine: arztsamui/freedigitalphotos.net

Planul nasterii naturale dupa cezariana

Planul nasterii e dreptul gravidei. E ceea ce-si doreste ea sa se intample sau sa nu se intample la nastere. Si el trebuie respectat de catre cadrele medicale, in urma unei discutii a planului nasterii cu un cadru medical.

La prima nastere nu am avut un astfel de plan. Nu stiam de existenta lui, medicul nu mi-a spus, lucrurile au decurs cum a vrut el. La a doua nastere totul s-a schimbat. Si am avut un plan de nastere pe care l-am discutat succint cu o moasa si pe larg cu doula.

Ca sa il realizez, mai intai m-am gandit la ce imi doresc eu de la nastere, cum vreau eu sa decurga in mod normal lucrurile si m-am gandit la aspecte precum monitorizarea in travaliu, verificarile de progres, medicamente, calmante, forceps/ventuza, expulzia placentei, taierea cordonului, vaccinuri/vitamine.

Apoi am inceput sa ma gandesc si la cum as vrea sa mearga lucrurile in cazul in care apare o urgenta, de exemplu daca bebe va trebui resuscitat cine sa mearga cu el si cine ramane cu mine sau daca mi se intampla mie ceva (stiam toate riscurile nasterii naturale dupa cezariana) cu ce sunt de acord si cu ce nu.

La final am citit si alte planuri de nastere ale altor gravidute ca sa vad daca mi-a scapat mie ceva sau daca imi mai vine vreo idee.

Totul s-a concluzionat in planul meu de nastere, pe care initial l-am scris cu multe “nu” (nu epidurala, nu epiziotomie, etc) si pe care ulterior l-am mai ajustat sa fie mai pozitiv putin. In urma discutiei cu doula am stabilit ca nu voi nota pe plan cazul in care o noua cezariana ar fi necesara, in ideea de a transmite mesajul ca cezariana este o operatie de urgenta, nu o optiune, iar daca s-ar fi intamplat sa fie nevoie, doula ar fi stiut ce imi doresc si ar fi avut grija ca lucrurile sa se intample asa. In plus, am refuzat sa ma gandesc la cezariana si m-am concentrat doar pe nasterea naturala. Habar n-am daca am facut sau nu bine, asa ca nu va pot recomanda nimic decat sa va ganditi la voi si ce este mai bine in cazul vostru.

Va prezint planul meu mai jos in speranta ca poate fi de folos cuiva (este scris in engleza pentru ca am nascut in UK, sper la un moment dat sa apuc sa il si traduc).

 

“I have thought carefully about the following issues and I would really appreciate support from the midwives to achive these objectives. Many thanks in advance.

GENERAL
PLEASE let me push at my own pace, when I feel like pushing; therefore I shall need”
NO forceps or ventouse
NO mid cavity forceps rotation
NO episiotomy
perineum: NO injection of local anesthetic and NO swab with disinfectant
NO pushing on the abdomen to get the baby or placenta out
PLEASE: silence, dim lights, water
NO unnecessary medical personel (no students, no residents, no unnecessary medical stuff)
NO glucose-containing IV
I ACCEPT all-fours maneuver should there be problems birthing the baby’s shoulder.

INDUCTION AND AUGMENTATION OF LABOUR
I shall have a NATURAL LABOUR, with NOTHING for induction or augmentation (no syntocinon, no prostaglandin) and NO membrane sweep, NO membrane rupture, NO Foley

PAIN RELIEF:
NO Pethidine, just warm bath, birthing ball and, if necessary, gas&air.

MONITORING
I PREFER pinard, doppler, fetoscop.
I ACCEPT tocodynamometry if wireless, after onset of labor
PLEASE LIMIT the number of vaginal examinations in labour to a minimum
NO eight-centimeter dilation check
NO intrauterine pressure catheter/internal contraction-pressure monitoring

PLACENTA
PLEASE let the placenta expel itself naturally (unless medical emergency)
NO cord-traction and NO medication to remove the placenta

DELIVERY AND AFTER
nuchal cord – PLEASE do NOT clamp it
LEAVE the umbilical cord intact until it has stopped pulsing, even if umbilical cord is wrapped (do not loop it!); if the baby requires resuscitation, do it with the cord intact
DO NOT CLEAN the baby of vernix
skin-to-skin contact – if resuscitation is needed, my doula shall go with the baby
postpone any tests for at least 1 hour and let baby with me at all times
NO formula – will be breastfed exclusively
NO exploration of the uterine scar unless there is postpartum haemorrhage which fails to settle with appropriate medication”

Nasterea naturala dupa cezariana (NVDC) – povestea mea

Fi’mea s-a nascut intr-o duminica seara, la 40 de saptamani si 3 zile, cu 48cm si 3380g.

Sambata fusese o zi plina, in care am iesit la plimbare cu sotul si cu fi’miu de doua ori, lucru neobisnuit. De obicei ieseam dimineata, iar dupa-masa ma linisteam pe acasa. Dar sambata respectiva am iesit si dimineata (nu reusesc sa imi amintesc unde), si apoi si dupa-masa cand am mers intr-un parc sa hranim rate si sa vedem pesti si lebede. Tin minte ca ne-am intors cu tramvaiul si coboram scarile de la statie (situata sus pe un pod) in lateral, ca sa o ajut pe fi’mea sa fie pe pozitii.

Martea de dinaintea nasterii avusesem intalnire cu un consultant dispus sa ma lase in pace (adica sa nu provoace nasterea) si cu care urma sa discut peste o saptamana. O verificase si pe fi’mea si era aproape centrata, dar inca mai avea de munca, motiv pentru care sambata eu coboram scarile in lateral.

Sambata noapte spre duminica, pe la 00:30, cand sa dau stingerea, am avut o contractie foarte puternica, o noutate pana atunci. Urmatoare a fost dupa vreo ora. Apoi dupa jumatate de ora si inca una dupa vreo ora jumate. In total, pana dimineata, au fost vreo 5-6 contractii, complet aleatorii ca interval, dar puternice. Suficient de puternice cat sa nu dorm dar suficient de suportabile cat sa nu ma panichez.

Duminica dimineata mi-am anuntat doula ca suspectez un pre-travaliu si mi-am continuat ziua ca de obicei.

De pranz nu am reusit sa dorm desi mi-era somn, aveam deja contractii mai dese dar in continuare suportabile. Si tot complet neregulate (la 18 minute, apoi 4, apoi 32, apoi 12 si tot asa). Le monitorizam cu o aplicatie instalata pe telefon, Contraction Timer.

Am apelat si la minge (birthing ball) si pe contractii stateam pe ea. Am incercat si alte pozitii fara minge, dar nu imi era deloc bine. Pe minge insa eram chiar zen. Respiram frumos, adanc, ma balansam, toate bune. Intre contractii ma jucam cu fi’miu, radeam impreuna, ii citeam, toate bune.

Acum nu imi amintesc, dar am citit conversatiile pe care le aveam atunci cu doula si se pare ca ii spuneam ca intre contractii fi’mea se misca, ca de obicei, danseaza fara probleme. Si ca durerea pe contractie era de la spate spre fata (nici asta nu mai tin minte). Stiu insa clar ca nu am avut nicio durere sau arsura specific in zona cezarienei.

Pe la ora 15 i-am scris doulei iar: aveam contractii la 7 minute, apoi 10, apoi 28, 11, 22, 13 si tot asa. Durata unei contractii era intre 1 minut si 1:40.

Am pregatit pranzul. Mi-e foarte vie in minte imaginea cu mine in bucatarie pe minge pregatind pranzul, cum taiam eu ceapa si ardeiul ca sa le bag la cuptor cu peste, in timp ce sotul era cu fi’miu la baie la olita.

contraction0

Dupa ce am mancat, am umplut cada cu apa calda. Abia asteptasem momentul, ca doar citisem si stiam ca apa ajuta, asa ca ma asteptam fie sa se opreasca contractiile, fie sa devina mai regulate. Am avut insa o mare surpriza: la 17:31 i-am scris doulei ca intru in cada. La 17:37 i-am scris ca am iesit din cada: a fost neasteptata experienta, am prins doua contractii si au fost foarte dureroare comparativ cu statul pe minge, mai aveam putin si ma panicam ca mi se parea ca nu o sa mai pot iesi din cada de durere. Cumva insa am iesit si m-am cocotat iar pe minge (birthing ball, my love!). Si mi-am mai revenit, respiram adanc si imi imaginam cum fiecare contractie o aduce pe fi’mea mai aproape de bratele mele, cum fiecare contractie micsoreaza colul si il dilata. Si tot asteptam acele contractii care sa imi intrerupa activitatea, pe care sa nici nu pot vorbi.

Pe la 18 incepusem sa ne gandim ca poate ar fi bine sa mergem si la spital, ca parca deveneau din ce in ce mai dese contractiile si mai dureroase, desi le suportam inca. Intamplator atunci fi’miu a vrut suc de portocale, asa ca l-am rugat pe sot sa ii faca sucul, ca eu ma descurc. Dupa vreo juma’ de ora au inceput sa fie mai dureroase contractiile si simteam nevoia sa tip. Fi’miu era relaxat, m-a intrebat de ce tip, i-am spus ca o ajut pe sor’sa sa se nasca (nu i-am mentionat durerea ca sa nu faca legatura durere-sora) si cam asta a fost, si-a vazut de joaca mai departe.

contraction1

La 19:01 deja lucrurile devenisera serioase, asa ca sotul a chemat un prieten sa ne ia cu masina. La 19:08 am anuntat doula ca ne vedem la spital. Abia la 19:32 am reusit sa plecam de acasa: cea mai grea chestie pe care am facut-o in travaliu a fost sa ma imbrac. Tin minte ca eram in dormitor si incercam sa ma imbrac, sotul incerca sa il imbrace pe fi’miu care avea chef de topait si alergat si sa ma determine si pe mine sa mai fac un efort sa ma ridic si sa ies pe usa, ca nu isi dorea sa nasc acasa totusi.

Cumva am reusit sa ies din casa si sa cobor scarile. Dupa o contractie puternica cu un tipat pe masura am reusit sa urc si in masina.

Drumul a durat 18 de minute si a fost un drum lin, pe drumuri fara denivelari (traseu ales cu grija de prietenul nostru, sa fie si lin si extrem de rapid) dar mie mi se parea ca nu se mai termina. Nu stiu la ce interval aveam contractii dar stiu ca am cam tinut-o intr-un tipat combinat cu respiratie adanca. Aveam la un moment dat senzatia ca o sa nasc in masina si incercam sa ma impotrivesc.

Cand am ajuns la spital (19:50) si am vrut sa cobor din masina, am mai avut o contractie puternica dar de data asta cu senzatia de a impinge. Eram insa prea concentrata sa cobor din masina ca sa realizez ca asta insemna ditalatie maxima, 10cm.

Doula ma astepta si m-a ajutat sa cobor in timp ce sotul cu fi’miu luau bagajele. Pe drum spre lift (sala de nasteri era la etaj si pfuai cat mi-a luat sa ajung la lift, parea la capatul lumii!) ne-am intalnit cu o moasa, prietena de-a doulei, care iesea din tura: cand m-a vazut s-a intors si m-a ajutat (a se citi “mi-a oferit bratul de care m-am prins si era sa i-l rup de tare ce l-am strans”) sa ajung la lift. Care lift nu mai venea! Si cand in sfarsit a venit, m-a prins pe o contractie cu impins de nu am putut sa ma misc si sa urc in lift, asa ca am mai asteptat o tura.

In lift stiu ca m-am lasat in patru labe dar nu mi-a fost mai bine. Cand am coborat, intamplator (pentru ca nimeni nu ne asteptase, desi sunasem la ei sa anuntam dar nu raspunsese nimeni) pe hol era un pat cu roti: m-au urcat pe el (tot in patru labe am stat ca altfel nu aveam cum) si au alergat cu patul pana in sala de nasteri. Si cand am ajuns acolo, mi s-au rupt spontan si membranele.

Sala se umpluse de oameni, doctori, moase si ce-o mai fi fost si nimeni nu a apucat sa citeasca planul nasterii, doar doula il stia.

Doua tipe incercau sa ma dezbrace, eu ma impotriveam, vroiam doar sa nasc, dar am facut un efort si am cooperat. Mi-au spus ca sunt complet dilatata si ca se naste bebe. Le-am contrazis. Da, exact, le-am contrazis, ca nu are cum sa fie dilatatie maxima. Asta pentru ca eu asteptasem sa se regleze contractiile, sa nu pot vorbi intre ele, sa intru apoi ca intr-o transa si alte cele, tot ce citisem eu in carti si articole si povestile altor nasteri. Nu se intamplase nimic din toate astea, deci n-aveam cum sa nasc inca. Eu le ziceam ca simt sa imping, ei imi ziceau ca foarte bine ca sunt complet dilatata, eu le ziceam ca nu am cum, ei repetau.

La un moment dat, imediat dupa ce s-a rupt apa, am cerut TENS machine-ul: doula a zambit amuzata si mi-a spus ca e putin cam tarziu pentru el. Orice alt ajutor de diminuare a durerii il refuzasem in planul nasterii (dar oricum era prea tarziu pentru orice).

Fiind cu o cezariana la activ (despre care am povestit aici), prezent in sala era si un medic, care insista sa mi se puna cateter. Eu refuzam. Moasele vroiau monitorizare pe burta. Am refuzat, mi-au pus, le-am spus sa o scoata ca ma dureau si mai rau contractiile, au scos. Dar pentru ca se rupsese apa, au pus monitorizare direct pe capul bebelusului. Nu am vrut si le-am spus ca e bine copilul (eram chiar foarte sigura de treaba asta, nu stiu nici acum de ce), dar imi era puuuuutin cam greu sa ma tot cert cu ei pe contractii si instinctul de a impinge (urge to push). Vroiau sa imi ia tensiunea, le-am explicat ca sunt bine, vreau doar sa nasc. Cumva fiecare vroia ceva de la mine, unii cu monitorizare, altii cu ajutorul, cu indicatii, ca sa schimb pozitia, ca sa ma intorc, fiecare isi facea meseria cum stia mai bine dar eu eram decisa sa nasc, natural pe cat posibil (de-asta m-am si documentat si am creat pagina asta).

Privind in urma a fost cumva amuzanta atmosfera din sala de nasteri. Eu ma opuneam la tot ce imi spuneau ei in prima faza pentru ca insistam ca eu vreau sa nasc si sa ma lase sa nasc. Apoi, daca mi se parea ca are sens ce spun si dupa ce vorbeam si cu doula, uneori colaboram cu ei. Da, acea transa in care plutesti si esti doar tu cu tine si asa mai departe, nu a venit. Nu mi-am permis acea deconectare despre care vorbeste Odent in cartea lui, pentru simplul motiv ca trebuia sa vorbesc cu tot cadrul medical in engleza, in termeni medicali. Si asta nu te lasa sa te deconectezi, ramai tot timpul rational.

M-au lasat sa stau in ce pozitie am vrut, desi mi-au sugerat pozitii mai bune sau m-au ajutat sa ma intorc. Am pierdut cateva contractii serioase pentru ca incercam sa nu imping desi simteam nevoia de a impinge. Ramasesem cu asta de cand eram in masina si nu vroiam sa nasc acolo, asa ca pe impins, in loc sa tin aerul in mine si sa imping, eu expiram adanc (nu faceti ca mine!). Si simteam durere si niciun progres, asa ca incepusem sa le spun ca eu nu mai nasc. Si doula imi zicea “Aproape ai nascut, i se vede capul!” si eu “Nu nu, bebelusul asta nu o sa iasa niciodata afara!” si ea “Ba da, inca putin si e aici!” si tot asa, un dialog amuzant privind in urma. Si totusi, acele impingeri pe care am incercat sa le retin au facut sa pierd din energie si fi’mea sa oboseasca putin, asa ca intr-un moment de crowning, cand simti ca totul arde, mi-au spus ca vor sa faca epiziotomie. Am refuzat, evident (nu stiam la acel moment ca sangerez prea mult si ca medicul e ingrijorat, s-a dovedid a fi o ruptura de gradul 2). Cadrele medicale deja se obisnuisera, dar vazusera ca am incredere in doula, asa ca au rugat-o sa comunice cu mine. Si ea mi-a spus calm si cu grija “Raluca, cred ca bebelina a obosit putin, hai sa o scoatem afara”. Si aia a fost: m-am intors, si la urmatoarea contractie a iesit fi’mea. La 20:45. Era cu spatele la mine, si nu imi amintesc daca a tipat sau nu. Stiu doar ca am luat-o in brate, aveam inca bluza pe mine, m-am ajutat sa o dau jos (nu stiu cum exact) si am pus-o pe pielea mea si ea parea doar morocanoasa ca si cand i-am stricat somnul de frumusete. Nu plangea, nu zicea nimic, dar avea ochisorii deschisi. Si in cateva minute a cautat laptele si s-a mufat ca si cand asta ar fi exersat 9 luni in burta mea.

A urmat cusatura, cu epidurala, si alea au fost minutele in care fi’mea nu a fost la mine in brate. Dar am profitat de ocazie sa rog cadrele medicale sa isi faca procedurile necesare, cu masurat, verificat sanatatea si alte cele (cat a durat injectia de epidurala). Si apoi a revenit fi’mea la mine in brate si acolo a ramas. Piele pe piele, toata noaptea, asa cu vernix cum s-a nascut.

Nasterea a fost complet altfel decat m-am asteptat. In bagaje aveam mp3 player cu muzica relaxanta, ulei de lavanda, burete (ca sa ma ude doula cu apa in travaliu daca mi-e cald, fiind iulie), spray cu apa, perna, minge gonflabila si TENS machine. Era arsenalul meu de ajutor in travaliu, caci planuiam sa ma relaxez, sa imi las corpul sa isi faca treaba, sa imi las mintea sa deconecteze rationalul si sa nasc. Nici macar nu am apucat sa deschid bagajul inainte de nastere. In planul nasterii erau scrise multe NU-uri (o sa postez si planul nasterii in curand, poate ajuta alte gravidute) dar doar doula a apucat sa-l citeasca. Un moment haios a fost dupa nastere, la terapie intensiva cand a venit o moasa care ma asistase la nastere si mi-a spus: “Acum ti-am citit planul nasterii!” si mi-a facut semnul de OK cu mana.

Noaptea am petrecut-o cu fi’mea in brate, in salon, si la 20 de ore de la nastere ne-am externat amandoua si am venit acasa la baietii nostri.

Sarcina in UK – partea 3 – nasterea

Am povestit aici si aici cum a decurs sarcina si cum a fost ea monitorizata in UK. Si ramasesem cu povestea pe cand intram in saptamana 40.

Avand o cezariana la activ, consultantii au tratat sarcina ca fiind cu “high risk” si mi-au propus inducere (in diferite saptamani, depinde cu ce consultant vorbeam). Am refuzat, iar ei au acceptat fara nicio problema, fara presiune, fara insistente, dar asta in urma unui dialog in care eu imi spuneam dorinta, ei imi spuneau parerea, eu ii intrebam de riscuri si propuneri si ei explicau cu rabdare. Ultimul consultant cu care m-am vazut m-a programat la o noua intalnire pe cand urma sa fiu in saptamana 40 si 5 zile si urma sa discutam din nou despre inducere sau asteptare si monitorizare.

In ziua in care se implineau 40 de saptamani si 3 zile de sarcina, bebelina s-a decis ca vrea sa ne cunoasca.

Travaliul s-a petrecut acasa. Am ajuns la spital cu dilatatie maxima. In fata spitalului ma astepta doula, care m-a ghidat prin spital pana la sala de nasteri. Pe drum incercasem sa anunt si spitalul ca vin (ca asa se procedeaza), dar nu am reusit sa dau de nimeni la telefon.

In mod normal ar fi trebuit cred sa trec pe la receptie sa imi fac internarea, sa ma preia asistentele, sa ma “cazez” si asa mai departe. Nu a fost timp pentru asta, desi stiu ca moasele asa ar fi preferat. Nu a fost cu rea intentie (o sa povestesc in curand si nasterea in sine).

Am ajuns in sala de travaliu. Bagajul l-a luat in primire doula de la sot, care a fost nevoit sa plece fiind cu fi’miu. In mod normal, la spital, in sala de nasteri, au voie 1 sau 2 persoane din partea gravidei alaturi de aceasta, depinde de politica spitalului. Eu aveam voie sa am alaturi doua persoane, insa cum sotul nu putea sta, a fost doar doula cu mine (ma refer la persoane din partea mea, ca sala era plina de personal medical, nu am nascut doar cu doula).

Personalul medical vorbea, evident, in engleza, si era foarte calm si politicos. In mod normal ar fi citit si planul nasterii pe care il adusesem cu mine, dar din pacate nu a fost timp nici de asta. In schimb, cam orice procedura fac, iti cer acordul si iti explica ce si de ce vor sa faca.

Dupa ce s-a nascut fi’mea, imediat mi-au pus-o pe piept. In brate la mine. Asa goala cum era, cu vernix pe ea, fara sa o spele, fara sa o stearga. Cum a iesit, asa a ajuns la mine in brate. Si acolo a tot stat. Mi-au spus ca vor trebui sa o cantareasca dar ca nu este graba, cand vreau eu atunci o vor cantari. Si ca vor trebui sa o consulte, dar ca nici asta nu e vreo urgenta, copila era bine, si la mami in brate era cel mai bine, deja incepuse sa si manance.

La un moment dat, pentru ca a trebuit sa mi se faca o epidurala, am fost nevoita sa o las din brate, si atunci am rugat personalul medical sa profite de ocazie si sa faca ce are de facut (consultat, cantarit si alte cele). Dupa care a ajuns din nou la mine in brate si acolo a ramas pana a doua zi. Si nu a fost nevoie sa cer eu lucrurile astea, ci asa era politica spitalului.

In spital nu se spala bebelusii. In principiu pentru ca nu au timp si nici personal. Lucru care mie mi se pare foarte fain si benefic pentru bebelusi.

Dupa nastere, am ajuns la terapie intensiva unde am stat vreo 3 ore, nedezlipita de fi’mea. Doula a stat cu mine. Tot ea a fost cea care a dus bagajul in rezerva in care urma sa fiu mutata si unde am ajuns si eu dupa acele 3 ore de la terapie intensiva.

Am stat noi doua toata noaptea (am nascut seara), ea in brate la mine, piele pe piele si invelite in cearceafuri (era iulie, era cald). Dimineata am imbracat-o pentru ca trebuia sa merg sa fac dus. A fost prima data cand a stat cateva minute fara mine, in grija unei asistente.

Bebelusii sunt lasati sa stea cu mamele. In saloane sunt mai multe mamici (4 erau in salonul in care am stat eu), iar intre ele sunt perdele asa ca nu se prea vad una pe alta. Langa fiecare pat este un patut mic pentru bebelus, in care mama il poate pune pe cel mic. Exista si neonatologie, unde pot fi tinuti bebelusii daca mamele vor sa se odihneasca.

Fiind spital de stat, trebuie puse in bagaje cam tot necesarul pentru spital, inclusiv haine, papuci, scutece. Halatul in care am nascut si lenjeriile de pat au fost oferite de catre spital.

La cateva ore de la nastere mi s-au facut niste analize pentru care mi s-a cerut acordul. A doua zi dimineata s-au repetat analizele. Mi s-au oferit si medicamente, explicandu-mi-se care pentru ce e si fiind intrebata daca sunt de acord sa le iau.

Externarea se face in urma verificarii starii de sanatate a bebelusului si a mamei. Bebelusul este consultat de neonatolog, i se verifica atunci tot corpul, inclusiv soldurile. Analize metabolice si alte analize de sange se fac acasa, in ziua a cincea de la nastere, cand vine o moasa care printre altele recolteaza si sange de la bebelus. Auzul celui mic este testat la 10-11 zile de la nastere, atunci cand un health visitor vine pentru prima data acasa la bebelus.

Daca mama si bebelusul sunt bine, externarea se poate face cel mai devreme la 6 ore de la nastere. Daca mamica nu se simte pregatita sa mearga acasa, desi fizic totul este in regula, ea poate solicita ramanerea in spital pentru inca o zi.

Actele pentru externare se intocmesc de catre personalul medical, in urma consultatiilor. Mamica primeste dosarul de externare si cam asta e tot. In cazul nostru, pe la ora 15 a fost consultata fi’mea, iar la ora 16:30 am primit dosarul de externare. La ora 17 am plecat din spital, adica la vreo 20 de ore de la nastere.

In spital nu a fost nevoie sa achit nimic pentru nimic. Personalul medical a putut fi apelat prin buton atasat la patul in care am stat. Mancarea a fost asigurata de spital, mic dejun si pranz, care erau aduse pe tavi in carucioare pe hol si mamicile care se puteau deplasa mergeau sa isi ia de acolo tava (doar micul dejun mi-a fost adus la pat, fiind inca dupa epidurala si neputandu-ma deplasa prea bine, dar pranzul trebuia sa-l iau de pe hol).

Dosarul medical ramane la spital si se poate solicita o copie a acestuia in decurs de 40 de zile de la nastere, contra cost. Ma refer la dosarul in care moasele si medicii au scris tot ce s-a intamplat in timpul travaliului, al nasterii si post-partum. Pe foaia de externare sunt scrise ca intr-un tabel informatiile esentiale despre nastere.

A doua zi dupa nastere am fost vizitata de o moasa care sa se asigure ca suntem bine si care sa ne ajute in caz de orice. In ziua a 5-a si apoi in ziua a 10-a am fost iar vizitati de moasa. Dupa cea de-a treia vizita, moasa ne-a “eliberat” din grija ei si ne-a predat in grija unui health visitor, o persoana menita sa se asigure ca cel mic traieste intr-un mediu decent si sa ajute cu orice in caz de nevoie. Acest health visitor este persoana cu care parintii discuta daca au orice teama sau ingrijorare cu privire la bebelus si in grija acestuia bebelusul si familia lui se va afla multi ani de acum inainte.

Asa a decurs nasterea din punct de vedere al spitalizarii si nasterii in UK. Voi reveni curand cu povestea nasterii din punct de vedere al unei nasteri naturale dupa cezariana (NVDC-ul despre care am tot scris si despre care m-am documentat toata sarcina).

Doula la nastere

Doula este, conform wikipedia, o persoana care asista femeia inainte, in timpul si/sau dupa nastere, oferind acesteia precum si familiei si/sau partenerului sustinere emotionala si asistenta. Doula este companion la nastere, cea care sustine femeia aflata in travaliu la nivel emotional si psihic. Doula nu este cadru medical, asadar nu este moasa, dar moasa poate cu usurinta sa fie doula.

Fiind departe de familie si dorind sa nasc natural, pentru nasterea lu’ fi’mea aveam optiunea de a fi sustinuta in travaliu de o doula sau sa fiu singura la spital (luasem in calcul si nasterea acasa, dar spatiul nu permitea aceasta optiune).

Nestiind cand o sa nasc, nu aveam cum chema pe cineva din Romania sa fie cu mine la nastere, prietenii de aici au si ei copii mici pe care nu ii pot lasa 24 de ore (cat poate dura de exemplu un travaliu) iar sotul urma sa stea cu fi’miu pentru ca, evident, nu puteam sa-l lasam singur sau cu altcineva in contextul in care nu avem bona iar el este obisnuit sa doarma doar cu mami si tati. Si in plus, cred ca uneori e bine ca in sala de nasteri gravida sa fie sustinuta de cineva care este de partea ei dar care nu este implicat emotional (poate fi cel putin greu pentru o persoana sa vada pe cineva iubit in durerile facerii).

Fiind intr-o tara straina, urmand sa port un dialog cu cadre medicale in limba engleza si cu termeni medicali, nestiind cat va dura travaliul si dorindu-mi sa nasc natural in conditiile in care mi-era teama ca iar voi fi fortata/pacalita spre cezariana (desi aici chiar nu aveam motive, dar asa-i cand experienta trecuta iti creeaza temeri), stiam ca mi-ar prinde bine un suport moral local, cineva care sa stie si engleza, sa stie si cum sa se poarte cu o femeie in travaliu, sa stie si cum functioneaza lucrurile in spitalele de aici, si clar cineva care sa fie de partea mea, sa ma sustina si sa imi sustina cauza atunci cand eu n-as mai fi rationala in travaliu. Asadar aveam nevoie de o doula.

Am cautat pe site-urile locale, am citit recenzii pe forumuri, am scris la 4 doule, din care una mi-a raspuns: a fost prima careia ii scrisesem si cumva s-a intampla ca ea sa fie si alegerea perfecta (asta o spun acum, dupa nastere).

M-am intalnit cu ea prima oara cand eram insarcinata in cateva luni, am stat de povesti si am stabilit cam care mi-e planul. Apoi am tinut legatura pe email si telefon, ca sa o tin la curent cu evolutia sarcinii.

O intrebasem in mailul initial daca a mai asistat la o nastere naturala dupa cezariana, si asta am intrebat in toate mailurile trimise doulelor, pentru ca mi-ar fi placut sa gasesc pe cineva care stia cat de cat care e ideea cu NVDC. Doula despre care povestesc mi-a spus ca a asistat la o singura nastere pe care graviduta o dorise naturala dupa cezariana, dar ca totul s-a impotmolit la dilatatie 2cm si s-a ajuns la cezariana. Cu toate astea, era informata, stia despre ce este vorba si chiar mi-a imprumutat documentatie despre nasteri, drepturile femeii gravide si NVDC (brosura AIMS). Am simtit in permanenta sustinere din partea ei si s-a bucurat ulterior ca am fost prima mamica cu NVDC pe care a asistat-o.

In saptamana 37 m-am vazut iar cu ea si am pus la cale planul nasterii, astfel incat ea sa stie exact ce imi doresc, ce permit cadrelor medicale si ce nu, ca sa stie cum sa fie de partea mea. M-a intrebat inclusiv ce fel de sustinere imi doresc din partea ei, cum am nevoie de ea sa fie in timpul travaliului, cat sa vorbeasca, cum sa se comporte. S-a dovedid un om foarte frumos, dedicat muncii sale pe care o face cu mare drag.

Dupa aceasta intalnire am tinut legatura in permanenta cu ea, uneori vorbeam chiar zilnic.

In ziua travaliului, cand eram in saptamana 40 si 3 zile, am anuntat-o dimineata ca peste noapte am avut contractii neregulate si reduse ca intensitate, dar frecvente. Vroiam sa stie cum stam, si am vorbit cu ea toata ziua. Aceasta comunicare permanenta a fost foarte reconfortanta, mi-a prins tare bine psihic sa stiu ca am cu cine ma sfatui, cu cine ma consulta si cine veni cu mine in sala de travaliu.

A mai fost un plus legat de doula aleasa: cel mai des asista la nasteri chiar in spitalul in care urma sa nasc si facea chiar parte din ceva comitet medical de acolo. Chiar cu o saptamana inainte de nastere mi-a scris si mi-a povestit ca avusese loc o intalnire medicala la spital si se discutase despre cum ar trebui sa fie si mai sustinute femeile care vor sa nasca natural dupa cezariana. A fost fain sa aflu asta, a fost o informatie pozitiva.

Revenind la ziua travaliului: m-a intrebat in permanenta daca vreau sa merg la spital sau mai stau acasa, respectandu-mi deciziile, iar in momentul in care am spus “Acum vreau la spital!” mi-a raspuns doar “Anunta-ma cand pleci de acasa si te astept in fata spitalului” (asa convenisem, ca nu are rost sa vina sa ma ia daca e in timpul zile ca voi merge cu sotul si cu fi’miu).

Cand am ajuns la spital, ea era deja acolo si m-a ajutat sa ies din masina, ca eu deja simteam impulsul de impingere si chiar aveam nevoie de ajutor sa ma deplasez. Habar nu am cum am ajuns in sala de travaliu, dar stiu ca pe un hol ne-am intalnit cu o moasa prietena de-a doulei, care m-a ajutat si ea desi doar ce iesise din tura. Si in sala de travaliu o parte din personal era cunoscut de catre doula, o moasa era chiar vecina de-a ei, iar lucrul asta a creat o atmosfera calda, prietenoasa, in sala de travaliu, si m-a facut sa ma simt in siguranta: stiam ca doula e de partea mea, iar faptul ca are prietene/cunostinte printre cadrele medicale nu putea decat sa ajute.

Cand m-am dat jos din masina, din reflex i-am raspuns doulei in romana si apoi mi-am dat seama ca trebuie sa vorbesc in engleza, lucru care a impiedicat deconectarea aia despre care vorbeste Odent in cartea sa. Cu toate astea, vocea doulei a fost cea care m-a ajutat, pentru ca a stiut sa fie de partea mea si a stiut exact ce sa spuna si cand sa spuna astfel incat sa ma ajute. Personalul medical m-a simtit ca fiind foarte incapatanata, asta pentru ca nu apucase nimeni sa-mi citeasca planul nasterii si ei isi faceau rutina iar eu ma opuneam la monitorizare, canula si alte cele, insa s-au prins ca am incredere in doula si atunci o rugau pe ea sa vorbeasca cu mine. Si am apreciat mult ca a stiut cum sa intermedieze intre mine si ei, cum sa comunice cu mine sa nu ma panichez in vreun moment si sa imi dea incredere in mine si cum sa comunice cu personalul medical.

Dupa nastere, a stat cu mine vreo 6 ore si ar fi stat mai mult daca nu as fi trimis-o eu acasa. Mi-a povestit nasterea cum a vazut-o eau si mi-a raspuns la intrebari si mi-a oferit detalii pe care eu nu le remarcasem sau le uitasem. A avut grija sa fiu bine instalata in rezerva si sa am totul la indemana inainte de plecare si am vorbit cu ea apoi de multe ori in ziua urmatoare pentru ca vroia sa se asigure ca sunt bine si ca ajung cu bine acasa. Si acum pastram legatura si urmeaza sa ne vedem la un ceai dupa ce vine din vacanta.

Privind in urma, sunt convinsa ca a fost cea mai buna alegere sa angajam o doula pentru nastere, si cumva am avut alaturi in spital doula potrivita mie. Acum inteleg de ce statisticile si medicul Odent vorbesc despre reducerea cezarienelor in cazul nasterilor la care gravidele au alaturi si o doula. In Romania nu auzisem de doula, aici am aflat intamplator cautand de fapt moasa (dar moasele independente sunt mult mai costisitoare decat o doula), insa am inteles ca incep sa se faca cursuri de pregatire pentru doula si in Romania, ceea ce ma foarte bucura, poate asa nasterea redevine ce este, un proces natural si normal, nu o boala care se trateaza chirurgical.

Primele zile in patru

De vreo trei saptamani suntem patru (iar asta explica absenta mea din online din ultima vreme).

Intr-o seara am plecat la spital si eram trei, am ajuns in fata spitalului si era sa nasc inainte de a intra in spital (o sa va povestesc curand), si dupa vreo 50 de minute eram deja patru.

La spital a venit si fi’miu cu noi: asistase fara sa vrea sau sa vreau la tot travaliul, stia ca sora lui urma sa se nasca, stia si ca mami o sa mearga la spital si o sa stea acolo peste noapte, asa ca prima (si singura de altfel) noapte fara mine a trecut usor: din ce mi-a povestit sotul, in somn noapte a intrebat o data unde e mami, tati i-a spus ca “la spital”, si el s-a intors pe cealalta parte si si-a continuat somnul. Iar dimineata nu a dat fuga la spital la mami, ci a mancat linistit, s-a jucat in tihna si abia pe la 11 a venit cu tati la spital.

Cand a intrat in rezerva, il asteptam pe pat si fi’mea era pe pat langa mine, dar nu in brate: ma gandeam ca poate, de dor, o sa-mi sara in brate si sa am mainile libere. Vezi sa nu! Mi-a zambit senin cand m-a vazut si a intrebat imediat unde e sor’sa. Si am facut prezentarile.

Ma internasem seara la 20:00 si m-am externat a doua zi la 16:30, asta pentru ca a fost o nastere naturala (chiar foarte naturala as putea spune, dar o sa povestesc in alt post; si da, a fost nastere naturala dupa cezariana), eu ma simteam decent (obosita si anemica, dar fericita), iar fetita era sanatoasa. Asta a fost un lucru foarte fain pentru toata familia, ca mai multe nopti cu mine la spital cred ca ar fi fost mai greu de suportat de fi’miu (si de sot).

In primele vreo doua zile acasa, fi’miu reactiona la fiecare sughit, la fiecare marait, la fiecare cascat/oftat/plescait al bebelinei, fugea repede la ea si ne intreba “Ce face?”. Era atat de interesat, incat atunci cand micuta nu facea nimic, i-am spus ca “Sta” iar el m-a intrebat “Si cand sta ce face?”. Dupa un timp a inceput el sa se prinda cum sta treaba si a inceput sa ne spuna el noua, adica sa ne traduca ce facea sor’sa: “Vrea niste laptic!” sau “O doare burtica!” sau “Doarme!”. Si ieri, cand plangea la un moment dat si a vazut fi’miu ca fi’mea nu sta la san, imi spune serios “Vrea laptic de la celalalt san.”

Dupa cele cateva zile de curiozitate, au urmat zilele in care o studia si se uita la ea fara sa o atinga initial si imi spunea “Asta e mana ei” si “Asta e piciorul ei”. Apoi, incet incet, si-a facut singur curaj si a inceput sa o tina de mana sau de piciorus, asta dupa ce, fiind aproape de ea, micuta l-a atins din greseala pe mana cand se misca de zor, dupa un somn bun.

Acum, cand fi’mea doarme in pat sau sta treaza, uneori el se urca in pat langa ea, isi pune capul foarte aproape de capul ei, si se uita la ea atent, si o atinge finut pe mana, cu curiozitate si cu teama, iar eu si ta’su ne topim de dragul lor.

Cand e treaza fi’mea, activitatea preferata de zilele astea a lu’ fi’miu este sa ii arate micutei parte din masinile lui. Si apoi spune mandru “Fac coada cu masinile pe care i le-am aratat ei!”, si cumva chiar tine minte ce masini i-a aratat mai devreme si chiar face coada cu ele.

Pentru ca multe schimbari le-am facut in viata lu’ fi’miu cu mult inainte sa se nasca fi’mea (am povestit aici), perioada asta a fost resimtita destul de ok de catre el si pana acum au fost momente faine cu ei doi, una din surprize fiind faptul ca de cel putin doua ori, cand vorbeam sa ne pregatim sa iesim la plimbare in parc sau sa mergem undeva, el ne spunea “Vine si ea cu noi!” sau “O luam si pe ea cu noi!”, iar noi, topiti, confirmam. Stim insa ca vor fi si momente grele (am inteles ca abia la 6 saptamani de la nastere copilul mare se prinde ca bebe nu mai pleaca inapoi si pot aparea niste crize), insa le vom lua pe fiecare, incet, pe rand.

Prima iesire in patru a fost la o ceainarie amenajata in gradina unei florarii. Fi’mea avea 6 zile. A fost un moment ireal, ne uitam la noi cum iesim la plimbare cu doi copii si nu ne venea sa credem: noi doi cu doi copii, pfuaaaaai! Mai mare dragul!

Pe langa multele momente absolut minunate, evident ca au inceput sa apara si provocari de genul ea e la mine in brate si mananca si el se loveste si vrea tot la mami in brate (s-a intamplat doar o data pana acum). Cele mai dificile momente insa apar, pana acum cel putin, la ora de culcare, si la pranz si seara. Pentru ca este greu spre imposibil sa sincronizezi doi copii, unul care adoarme doar cu mami cu unul care este hranit exclusiv la san la mami si ocazional mai are gaze in burtica: cand e ea satula, i-a sarit deja somnul lu’ fi’miu, pana il linistesc sa fie gata de nani, i se face iar ei foame sau pur si simplu plange ca o doare burtica si vrea la mami pe burta, si daca plange evident ca ii sare iar somnul lu’ fi’miu, si tot asa. Ni s-a intamplat sa isi decaleze fi’miu somnul si cu 2 ore in astfel de situatii, dar pana acum a reusit sa recupereze, si chiar sa isi revina cu programul. Sa vedem pe viitor cum o mai fi.

Cam asa au fost si sunt primele zile din viata noastra in patru si le-am povestit aici sa nu uit detalii si momente. Ma uit la copiii nostri si mi se pare ca suntem asa, in formula asta, dintotdeauna. Sunt topita dupa pruncii nostri si inca am nevoie sa ma ciupesc ocazional ca sa-mi amintesc ca nu visez, ci chiar e totul real, ei chiar exista, au fost la mine in burtica amandoi si acum ii tin in brate, ii miros, ii pup, ii alint, ii adorm, ii dezmierd si ma minunez de ei in fiecare zi!

Cand primul copil devine “fratele/sora mai mare”

Mentionez de la inceput ca acest post nu este despre cum sa faci sa elimini rivalitatea dintre frati. Asta pentru ca rivalitatea va exista orice ai face, este naturala, fireasca, explicabila evolutionist sau creationist (in functie de crezul fiecaruia). Tot ce poti face este sa minimizezi acesta rivalitate, sau macar sa ai grija sa nu o amplifici.

Dinainte de a ramane din nou insarcinata citisem “Sibling without rivalry” (am povestit aici despre ea), pentru ca ne doream inca un copil si mi s-a parut important sa am macar habar despre cum o sa fie lucrurile cu doi. De asemenea, atunci cand in carti sau in locuri publice vedeam parinti cu doi sau mai multi copii, ii spuneam lu’ fi’miu despre relatia dintre membrii familiei, astfel incat el sa prinda incet incet, din timp, ideea de frate/sora.

In momentul in care am aflat ca sunt insarcinata, am decis sa-i spunem mai intai lu’ fi’miu. Chiar daca era mic, abia daca avea un an jumate, si notiunea de “bebe in uter” era prea abstracta pentru el, dar stia cat de cat cam ce inseamna frate/sora sau macar ca poate exista si asa ceva pe lume.

Bebelusul a fost mereu prezentat ca fiind “in uter”, nu in burta, chit ca cei din jur se refereau la el ca fiind in burta. Am decis asta din doua motive: unul, pentru ca asta e adevarul, fatul chiar sta in uter, si doi, pentru ca aveam dureri de burta cauzate de cezariana si fi’miu stia de existenta lor si nu am vrut sa asocieze in niciun fel bebelusul cu durerile lu’ mami.

In momentul in care au inceput vizitele la moase sau consultant, fi’miu a stiut mereu unde merg si de ce. La intalnirea cu doula a venit cu mine si stie ca ea e femeia care o s-o asiste pe mami la nastere. Iar cand a fost vorba de ecografii, mereu a fost cu noi si stia exact unde mergem, de ce, si ce o sa se intample. A vazut bebelusul pe monitor, desi stiu ca nu avea ce sa inteleaga, dar am decis sa il implicam in toata povestea cu sarcina, pentru ca si el si bebelusul sunt familia noastra acum. Tot din acest motiv l-am implicat si in alegerea numelui fetitei, in micile modificari din casa si in procesul de cumparaturi (putine) pentru bebelus.

Am cumparat si carti pentru copii si am imprumutat si una de la biblioteca. Am luat inclusiv o carte cu corpul uman pentru copii, cu clapete (“flip-flap”) si i-am aratat printre altele si uterul cu bebelus. Cartile mai “poveste” despre venirea pe lume a unui bebelus pe care noi le-am citit (de foarte putine ori, ca nu au prezentat interes pentru fi’miu):

  • Baby on the Way – de dr. Sears
  • What Baby Needs – de dr. Sears
  • Așteptând un frățior sau o surioară – de Catherine Dolto

In limba romana am inteles ca ar mai fi faina cartea “Bebelusul” de la RAO.

Apropos de carti, ce am citit noi pe tema fratilor sau care includeau capitole pe aceasta tema (pentru ca consider ca si parintii trebuie sa se pregateasca, nu doar sa-l pregateasca pe copilul mai mare):

  • “Sibling without rivalry” de Adele Faber si Elaine Mazlish
  • “Coping with two” de Caroline Fertleman si Simone Cave
  • “Rivalitatea intre frati: sapte solutii simple” de Karen Doherty
  • “Viata emotionala a copilului mic” de Alicia Lieberman
  • “Playful parenting” sau “Retete de jocuri” de Lawrence J. Cohen
  • “The Gentle Sleep Book” de Sarah Ockwell-Smith
  • “Happy child, happy home” de Lou Harvey-Zahra

Un alt pas pe care l-am facut in ideea de a-l obisnuit din timp cu modificarile ce urmau sa apara, de la burta mea care urma sa creasca pana la aparitia unui bebelus: am printat poze cu el de cand era mic, inclusiv una cu el in burtica in ziua de dinaintea nasterii. Stia pozele, dar le vedea ocazional pe calculator. Acum erau printate, unele chiar puse pe perete, si el le-a vazut suficient de des incat sa stie ca da, si el a fost mic, la mami in uter, si a crescut, si s-a nascut, si a fost bebe mic si acum e mare. Si ca la fel se intampla si cu sor’sa.

Pe masura ce burtica crestea, ii povesteam despre bebe care creste, dar tot mic este si inca nu se poate naste desi el vroia “acum” sa vina micuta. In timp s-a obisnuit cu ideea ca dureaza, si chiar spunea ca bebe e prea mic acum si ca trebuie sa mai creasca. I-am povestit si despre cum va fi perioada nasterii (va ramane el cu tati, mami merge la spital sa nasca si apoi vine acasa) si despre viata noastra in patru, cu placute si mai putin placute, ca sa nu aiba un soc in momentul in care sor’sa doar plange si doarme si nu se joaca cu el cand venim de la spital (v-am povestit aici discutia avuta).

Alt punct important este existenta in casa a unei papusi sau a unui papitoi cu care copilul cel mare se poate juca de-a mama/tata dupa nasterea celui mic. Este un joc de tip “pretend play” in care copilul copiaza ce vede la parintii lui (inclusiv ce il vede pe tatic ca face cu bebelusul, de la baita la adormit) si prin care experimenteaza, asimileaza, intelegere mai bine evenimentele din jur. Iar acest joc se poate dovedi util pentru copil, indiferent de sex. Papusa il poate ajuta nu doar in cazul aparitiei unui nou membru al familiei – despre importanta unei astfel de jucarii puteti citi in “Happy child, happy home” dar si in alte carti, am mai vazut ideea in cel putin doua dar nu mai stiu exact in care.

Pentru ca stiam ca spre final de sarcina si dupa nastere nu voi mai putea face tot ce faceam inainte cu el, cum ar fi mers in parc de doua ori pe zi sau baita de seara, am decis sa facem schimbarile din timp, cu mult inainte de nastere pentru a nu exista o legatura directa cu nasterea sau o schimbare brusca. Astfel ca, de prin luna a treia de sarcina, a inceput fi’miu sa petreaca mai mult timp cu tati.

Per ansamblu, schimbarile le-am pastrat la minim: in casa au aparut treptat un carucior, un cosulet si un dulap mic, apoi niste hainute mici, si cam atat. In perioada din preajma nasterii, programul lui va fi ca de obicei, iar timpul va fi petrecut doar cu noi, nu am chemat rude sau prieteni sa stea cu el, nu am angajat bone. Am decis ca, cu cat lucrurile sunt mai firesti si mai ca pana acum, cu atat mai usoara va fi tranzitia. Pentru el, ca pentru noi nu stim cum va fi.

Stiu ca se vorbeste deseori despre “gelozia intre frati”. Tind sa cred insa ca “gelozie” nu este cuvantul potrivit in acest context. “Teama” mi se pare mult mai potrivit pentru a descrie de fapt ceea ce traieste un copil cand i se naste un frate/o sora: teama de despartire, teama ca mama nu va mai fi disponibila cand el va avea nevoie de ea. Am auzit si am citit ca apar probleme cand mama tine in brate unul dintre copii (in prima faza, copilul cel mare protesteaza cand mama il tine pe cel mic, ulterior, de pe la 18 luni, si cel mic incepe sa protesteze daca in brate este cel mare): asta pentru ca copilul are nevoie sa se simta in siguranta si sa stie ca mama este disponibila in caz ca el are nevoie sa se refugieze la ea in brate. Si atunci protesteaza daca mama are bratele ocupate cu un alt copil.

Ce am facut noi pentru a adresa teama de despartire pana acum a fost sa ne jucam ascunselea in mod periodic prin casa, insa stiu ca va trebui sa adresam in mod constant aceasta teama, astfel incat sa se elibereze cat mai mult din ea. Si mai stim ca vom avea nevoie de “timp special in doi”, astfel incat el sa aiba ocazional momente in care sunt din nou atenta exclusiv la el (despre timp special si teama de despartire puteti citi mai multe pe handinhandparenting.org si pe blogul Otiliei Mantelers).

Tot ce am facut insa sunt ajutoare marunte, lucruri care il ajuta pe fi’miu la nivel rational sa stie ce va urma. Dar cand nu ai la ce te raporta, nu ai cum sa fii cu adevarat pregatit pentru o situatie pe care cu greu ti-o poti imagina, care e ceva nou pentru tine, ceva ce nu ai experimentat niciodata, nici macar pe aproape n-ai fost de situatia respectiva. Va experimenta insa in curand, si noi vom fi aici langa el in fiecare moment.

Sarcina in UK – partea 2

Continui povestea despre monitorizarea sarcinii in UK, inceputa cu acest post.

In mod normal, la a doua sarcina monitorizarea este mai lejera decat la o prima sarcina, insa eu fiind dupa cezariana, am fost monitorizata mai des. Astfel, am avut o intalnire cu moasa la 25 de saptamani. Asta a presupus masurarea tensiunii, proba de urina, ascultarea inimii lui bebe si masurarea burtii (adica distanta de la osul pubian la fundul uterului masurat pe burta, distanta care ar trebui sa fie aproximativ egala cu numarul de saptamani ale sarcinii). Si cam asa decurge de fapt fiecare vizita la moasa.

In Romania tin minte ca la fiecare consult la care eram trimisa, era implicata o ecografie si masurarea/verificarea colului. Aici nimeni nu a vorbit de col. Singura intrebare a fost “Si tu cum te simti?”.

A urmat ecografia in saptamana 28 pentru ca medicii vroiau sa se asigure cu bebelusul se dezvolta bine. Accentul s-a pus, evident, pe dezvoltarea fatului, si din nou despre col sau placenta nu s-a discutat.

La o saptamana dupa ecografie, a avut loc o noua intalnire cu moasa, asadar saptamana 28 cu aproximatie. Cu moasa m-am mai vazut si la 32 de saptamani, la 34, la 36 si la 38. Asta pentru ca, fiind vorba de NVDC, am fost considerata ca fiind la prima sarcina, asadar dupa saptamana 32 intalniri din 2 in 2 saptamani.

In saptamana 32 a fost efectuata o noua ecografie. De data aceasta s-a verificat inclusiv cervixul (ecografic), in ideea ca daca ar fi fost prea scurt, s-ar fi intervenit pentru evitarea nasterii premature. In saptamana 36 insa nu s-a mai verificat colul pentru ca oricum nu ar mai fi intervenit, indiferent ce ar fi vazut la ecograf, caci sarcina era deja considerata la termen.

La cateva zile dupa ecografia de 32 de saptamani a avut loc o intalnire cu un consultant din echipa care ma monitoriza. A fost o discutie libera, in care puteam intreba orice si puteam discuta despre orice. Evident, am pus intrebari si mi-am spus si punctul de vedere. Surpriza pe care am avut-o insa a fost o usoara inconsistenta in intalnirile cu consultantii (caci mereu au fost altii, si nu stii niciodata cu cine te vezi data viitoare; asa am inteles ca se evita coruptia): primul consultant vroia inducere la 38 de saptamani, al doilea nu vroia inainte de 41, iar al treilea, cel de la intalnirea mentionata acum, vroia la 40.

Cu toate astea, cu fiecare consultant am putut discuta si chiar se incurajeaza discutiile deschise, civilizate, in care poti chiar intreba un medic pe ce isi bazeaza afirmatiile, fara ca acesta sa se irite in vreun fel. Asadar, am putut de exemplu sa spun ca nu doresc inducere pentru ca stiu ca fi’mea se va naste cand va fi pregatita si nu va sta inca 9 luni in burtica, iar consultantul a fost de acord sa discutam din nou acest subiect in saptamana 40. Asta in contextul in care, dupa depasirea termenului oficial ei sunt obligati sa isi ofere serviciile de monitorizare a sarcinii chiar si zilnic, daca este cazul, asadar vor sa te vada in jurul datei probabile a nasterii (daca nu nasti pana atunci). Evident, nu esti obligata sa accepti absolut nimic din ce ti se propune si orice sugestie venita din partea lor trebuie sa fie insotita de explicatii.

Ultima ecografie a fost in saptamana 36, cand totul era in regula. Apropos de ecografii: la fiecare din ele am fost intrebata daca stiu de ce mi s-a propus ecografia si chiar daca ziceam ca da sau ca nu, ei explicau din nou, sa se asigure ca eu stiu foarte clar motivul pentru care se efectueaza ecografia.

Un lucru interesant care s-a intamplat in timpul acestei sarcini: mi s-a propus sa particip la studii medicale.

In saptamana 12 am fost intrebata daca sunt de acord sa mi se faca anumite analize de sange referitor la riscurile de sindrom Down, analize care se efectuau in SUA. Statisticile obtinute urmeaza sa contribuie la luarea deciziei privind un nou tip de testare in timpul sarcinii, care momentan este efectuat foarte rar, fiind si foarte scump. Asta in contextul in care testarea pentru riscul de sindrom Down a fost initiata la spitalul King’s College din Londra, acolo unde mi-a si fost propusa aceasta analiza.

Apoi, in saptamana 36, la ecograf, am fost intrebata daca sunt de acord sa particip la un alt studiu, de data aceasta fiind vorba de o monitorizare cardiaca in vederea stabilirii riscului de preeclampsie. Evident, puteai accepta sau refuza fara probleme, puteai intreba despre ce este vorba pana te lamureai, oamenii aveau rabdare cu tine si apreciau ajutorul, in cazul in care acceptai sa participi la studii.

In prezent, fiind pe final de sarcina, urmeaza in cateva zile intalnirea cu consultantul. Sau cu bebelina, cine stie! Va tin la curent!

PS. Legat de nasterea la spital, o informatie care ar putea fi utila: in cazul nasterii naturale, externarea se poate realiza dupa minim 6 ore daca totul este in regula, iar in cazul cezarienei dupa 2 zile, evident, daca totul este bine.

Editare ulterioara: continuarea o puteti citi in postul despre nasterea in UK.

Sarcina – diferente de abordare

Prima sarcina a fost monitorizata si finalizata in Romania. A doua sarcina este monitorizata in UK. Inevitabil am remarcat diferente la capitolul monitorizare sarcina, diferente interesante din punctul meu de vedere, care mie mi-au comunicat (sau confirmat?) anumite aspecte legate de sistemul medical romanesc in general.

Trombofilia

In timpul primei sarcini, in saptamana 12, placenta avea gradul 1 si prezenta lacuri. Medicul obstetrician mi-a recomandat inceperea de tratament cu Aspenter, 3 pe saptamana, si efectuarea de analize genetice. In urma rezultatului care descoperise o mutatie genetica, am fost trecuta pe Clexane din saptamana 17, una pe zi, doza mica initial, dublata ulterior. Decizii luate de medicul obstetrician, fara a fi trimisa la hematolog in prealabil. Am fost insa trimisa la Fundeni la un medic de laborator (NU hematolog) care s-a concentrat pe anemia mea, nu pe aspectul hematologic.

In UK, afland medicii ca am facut Clexane, in secunda doi m-au trimis la hematologie. Fara analize in plus, doar cu analizele romanesti pe baza carora mi s-a dat Clexane la prima sarcina, plus un chestionar privind istoricul meu medical si al familiei: mi s-a spus clar si direct si mi s-a scris negru pe alb pe o foaie ca “nu necesita administrare de medicamente, riscul de trombofilie este sub scazut” (“below low risk”).

Gradul placentei

In Romania mi s-a monitorizat placenta la fiecare ecografie (si au fost destule), facuta la particular, ca acolo eram trimisa de medicul obstetrician.

In UK, la 32 de saptamani, placenta avea grad 3 si prezenta lacuri. Medicii extrem de relaxati, imi spun “Nu este nicio problema, dar am scris observatia asta pe foaie ca sa se stie”. La 36 de saptamani, la ecografie, intreb de placenta: “Nu conteaza cum e, cat timp copilul se dezolta normal, nu ne intereseaza. Iar copilul este perfect in grafic.”

Colul

In Romania mi se masura mereu colul, nu stiu de ce. La un moment dat, prin saptamana 32, colul avea vreo 2.5cm, mi s-a recomandat repaus la pat (deja eram la pat oricum, din saptamana 12).

In UK, colul mi-a fost masurat doar la ecografia din saptamana 32, avea 2.5cm, nu mi s-a recomandat nimic, doar s-a scris pe foaie ca nu am risc de nastere prematura. La cea din saptamana 36, intreb de col, ca asa stiam eu din Romania. Mi se raspunde senin “Nu ne intereseaza. Il masuram doar la 32 ca sa stim daca trebuie sa administram vreun tratament sa amanam o posibila nastere prematura, in cazul in care colul e prea mic. Apoi nu mai conteaza, ca oricum ar fi colul nu mai intervenim.”

Cordonul ombilical

Tin minte ca in saptamana 36, in Romania, mi s-a spus ca bebe nu are cordonul ombilical dupa gat. M-am bucurat atunci, nestiind ca nu are nicio relevanta.

In UK, la 36 de saptamani, nu a interesat pe nimeni unde e cordonul. S-au uitat doar la flux si la volumul de lichid amniotic, sa se asigure ca totul este in parametri normali (si este).

Nasterea naturala dupa cezariana

In Romania stiu ca este un vis frumos, si ca sa ti se dea sansa (sa ti se dea? hm…) sa incerci NVDC trebuie sa cauti mult si bine un medic dispus sa iti fie alaturi, si ii numeri pe degete pe astfel de medici.

In UK se pleaca de la premiza ca orice femeie poate sa nasca natural, indiferent ca a avut sau nu cezariene la activ. Ceea ce, recunosc, ma ajuta, pentru ca ma scuteste de cautari inutile pe care ar fi trebuit sa le fac in Romania.

 

De unde aceste diferente? Oare din accesul la informatie? Sau poate din lipsa/prezenta intereselor materiale? Hm…

Stiu cum e in Romania, vad acum cum sunt lucrurile in UK. Daca aveti informatii despre cum stau lucrurile si in alte tari, m-as bucura sa le impartasiti prin comentariu la acest post sau pe email.

NVDC: de unde incepi documentarea?

Stiam ca vreau sa nasc natural data viitoare chiar din momentul in care mi-am dat acordul pentru cezariana, la nasterea fiului meu. Insa abia in momentul in care am ramas din nou insarcinata am inceput sa ma documentez despre ce inseamna de fapt nasterea naturala dupa cezariana. Asta  pentru ca o astfel de nastere este tratata de multi medici ca fiind “speciala” sau cu “risc ridicat”, asta in cazul medicilor care sunt dispusi sa asiste sau cred ca este posibila o astfel de nastere.

Am prietene care au nascut prin cezariana prima oara desi au vrut si unele chiar au incercat sa nasca natural, iar la a doua nastere au optat automat pentru nastere prin cezariana. Cu o parte din ele am apucat sa vorbesc si mi-au spus ca fie nu le-a sustinut medicul, fie le era prea frica de ruptura uterina (frica indusa in mare parte de medic).

In momentul in care mi-am dat acordul pentru cezariana, mi-am intrebat medicul daca voi putea naste natural data viitoare: “Sigur ca da!”. Asta in contextul in care si de data asta imi spusese ca voi putea naste natural, asta pana in saptamana 34 cand a inceput sa-si schimbe discursul intr-unul agresiv pro-cezariana. Cand am mers la alt medic pentru care am tot respectul si in care am foarte mare incredere (cu exceptia acestui subiect) mi-a spus clar ca nastere naturala dupa cezariana este exclusa, si asta nu legat de cazul meu in vreun fel, ci in general.

Intr-adevar in Romania este foarte greu sa gasesti in prezent medici care sa te sustina daca vrei sa incerci sa nasti natural dupa cezariana, in schimb exista multe mituri larg raspandite despre acest subiect, printre care “o data cezariana, mereu cezariana” sau “riscul de ruptura uterina este foarte mare, nu se merita”.

Astfel, ca si gravida cu o cezariana la activ, simti ca ai nevoie de informatii si de studii pentru a putea lua o decizie pentru copilul tau, pentru corpul tau, pentru nastere, si nu pentru comoditatea vreunui medic. Si daca decizi ca vrei sa nasti natural, ai nevoie de informatii si studii in care sa iti gasesti sustinerea atunci cand cei din jur se tem sau mai rau, te descurajeaza. Simti ca informatia iti va da puterea de care ai nevoie pentru a iti sustine cauza. Doar ca sa pornesti pe acest drum poate fi uneori greu pentru ca nu stii de unde sa incepi documentarea. Cel putin asa s-a intamplat in cazul meu, nu stiam ce sa caut exact pe net sau ce carti sa citesc. Incet incet insa lucrurile se leaga, pentru ca dupa ce incepi sa citesti cateva articole, descoperi alte puncte cheie despre care sa cauti informatii, gasesti povestile altor mamici, gasesti carti utile si grupuri de sustinere.

Pentru ca mitul cu ruptura uterina era cel care imi ramasese cel mai bine intiparit in minte legat de subiect, am inceput sa caut despre ea: ce este, care sunt factorii care influenteaza riscurile, care sunt simptomele si ce se face atunci cand se intampla. Asa am aflat ca risc de ruptura exista si in cazul primei nasteri sau in cazul unei cezariene planificate si ca exista si alte riscuri (unele chiar mai mari) in cazul nasterii naturale dupa cezariana decat cel de ruptura, dar despre care nu se (prea) vorbeste: riscul de prolaps de cordon ombilical, cel de desprindere a placentei si cel de distocie de umar.

Citind de factorii care influenteaza riscul de ruptura uterina, am ajuns la articole despre inducerea travaliului si despre adiminstrarea de calmante in timpul travaliului. Cu ocazia asta s-a deschis portita spre monitorizarea din timpul travaliului, mai ales in cazul in care nasterea are loc la spital, si despre recomandari referitoare la ce sporeste si ce scade sansa de reusita a nasterii naturale (care apropos, in engleza se prescurteaza VBAC dar mai nou este numita TOLAC, adica “trial of labour after C-section”, incercare de nastere naturala dupa cezariana, VBAC referindu-se in unele documente/studii la o nastere finalizata).

Si pentru ca in fundul mintii mereu este cezariana anterioara, pe care incercam sa o inteleg, si pentru ca vreau sa fiu cat mai bine pregatita si informata de data asta (pentru ca data trecuta am avut incredere in personalul medical si m-am bazat ca “ei stiu mai bine”, crezand ca sunt de partea mea nu de partea lor si impotriva mea), am cautat si despre riscuri comparate cezariana vs. nastere naturala, despre travaliu in sine, fals si real, si despre situatiile care chiar impun cezariana precum si despre posibilele pretexte false de cezariana (cum ar fi “copilul este prea mare/bazinul este prea mic” sau “are cordonul dupa gat, musai cezariana”), inclusiv despre cum si daca poti sa intorci bebelusul in burta cu capul in jos daca el este cu fundul in jos (si asa am aflat de exemplu ca aceasta tehnica nu creste riscul de ruptura uterina, ca tot vorbeam mai sus despre asta).

Apropos de cezariana anterioara, mi se pare foarte important ca fiecare graviduta care isi doreste sa nasca natural dupa cezariana sa inteleaga ce s-a intamplat data trecuta, ce nu a mers, de ce a fost necesara operatia, daca a fost. Cea mai buna ar fi o discutie cu medicul care a efectuat operatia, daca se poate. In cazul meu, discutia este exclusa dar imi este clar acum ca nu eram in travaliu si in mod normal nici nu trebuiau sa ma interneze ci sa ma trimita acasa (cand am cerut externarea, mi-a fost refuzata), copilul nu era in stres fetal, personalul medical nu a dorit ca eu sa nasc natural si m-a tinut (nu impotriva vointei mele, ci din cauza neinformarii mele) in pat, pe spate, fara miscare si fara mancare, timp de 12 ore, cu vreo 3 verificari extrem de dureroase de col, si in final cu presiune continua ca “cezariana este mai sigura pentru orice copil, la orice nastere” (complet fals).

In cautarile mele am dat peste articole faine, carti utile si un grup de suport. Le voi mentiona pe toate in pagina “Nastere naturala dupa cezariana“, insa pana atunci vreau sa mentionez aici:

  • cred ca primul articol pe care l-am citit despre ruptura uterina este acesta si apoi cred ca am citit acest articol
  • grupul romanesc de sustinere de pe facebook in care sunt prezente si moase este acesta
  • cartea pe care in prezent o citesc este de fapt o brosura de 86 de pagini, disponibila si ca eBook, si se numeste “Birth after cesarean” de Jenny Lesley, editata de AIMS si disponibila aici (eu m-am referit la ea saptamana trecuta ca fiind cartea “VBAC” pentru ca asa scrie pe coperta exemplarului meu, desi in interior scrie titlul complet)

Inca o mentiune mai fac si inchei acest post: frica de o noua cezariana exista la gravidute insa o idee gasita intr-o carte mi-a placut foarte mult, si anume frica dispare si increderea apare si devine mai puternica dupa ce se trece hopul din timpul travaliului care a dus la cezariana data trecuta (adica dupa ce treci de dilatatia de 1cm de exemplu sau de cele 10 ore de travaliu).

Nota: in acest post m-am referit, din obisnuinta, la nastere naturala ca fiind nastere vaginala, nu ca fiind nasterea fara medicamente si fara inducere. In romana, prescurtarea este NVDC, “nastere vaginala dupa cezariana”.