Tag Archives: Matrioska
Iubirea doare? de Matrioska de pe Raft
Mara va invita la o discutie despre iubire, cu fluturasi si lacrimi, cu dureri si daruiri.
“Iubirea doare? Doar după…
Unde se duc sentimentele când se duc? Și tot ce trăim sau spunem? Există un loc special, palpabil, unde se strâng toate experiențele și trăirile noastre? Mai ales cele doar gândite și închipuite. Și de ce se duc și nu rămân? Cum știm când o iubire e ACEA iubire? Și dacă e, dar nu primește răspunsul râvnit? Doare… Dar după ce doare, unde ajunge? Cum ne dăm seama dacă totuși a fost sau nu? Și oare chiar trece? Când? Atunci când apare o altă iubire? Dar mai poate apărea, după ce stabilim că cea neîmpărtășită a fost ACEEA? Sau poate nu stabilim noi asta, ci următoarea îndrăgostire; una care pornește ca o pasiune învolburată, cu stări de beatitudine și neastâmpăr latin! Cu pahare de vin aromat și lumânări subțiri, pe frânturi de tango învăluit în catifea! Consumată intens și stinsă brusc, fără jale și resentimente.
Când iubirea ajunge să doară, nu mai este vorba de iubire; a fost deja înlocuită de regrete, de multe “de ce?”-uri, cu imagini repetate a ce ne închipuim că ar fi putut/trebuit să fie…rămânem pradă amintirilor unei iubiri anterioare. Una neconsumată, din punctul inimii noastre de vedere. Una nevindecată… Dacă o relație nu funcționează cum sperăm, automat ajungem să comparăm. Deși e absolut clar și logic să nu semene nimeni și nimic. Nici noi nu mai suntem aceiași care am fost în fiecare din relațiile anterioare. Și atunci ce comparăm? Sau asemuim. Cireșe cu avocado? Nicio legătură, pentru că fiecare se potrivește mai bine în anumite circumstanțe sau combinații.
Atunci când crezi că ai acumulat ceva experiență de viață și pornești la drum liber și asumat, poți dibui de la bun început direcția în care se îndreaptă relația tocmai începută cu persoana cunoscută recent sau mai demult, în context live sau pe internet. Chiar nu contează. Te prinzi ușor dacă e una strict sexuală, numită și prietenie cu beneficii (legate strict de așternut), în termeni consimțiți tacit – până apare cineva care ne trezește și spiritul, nu numai viteza sângelui -, ori dacă se conturează o relație așa-zis normală. Una cu șanse de evoluție înspre un parteneriat frumos și solid, pe perioadă nedeterminată.
Hormonii, inima, sau neuronii? Care din ei simți că îți stârnesc, mai abitir, interesul? Visezi cu câtă îndemânare îți descheie sutienul, sau mai degrabă cum plutești printre norișori roz, pufoși și artificii în contur de inimioare atunci când te va săruta prima oară? Ori poate cum vă veți contrazice pe teme și variațiuni din literatura comparată și critica hermeneutică? Chiar nu contează! Pentru că fiecare din variante poate schimba macazul cât ai zice “wtf?!”.
Și atunci ce te faci? Mai ales în prima situație? În care inițial erai zmeu/oaică, stăpân/ă pe evenimente și agenda de-ntâlniri cu scop precis, fără implicare și complicații. Te trezești, brusc, cum te seacă de energie așteptarea unui semn din partea celuilalt. Cum timpul se dilată în asemenea hal, încât o secundă pare așa de lungă, că efectiv simți că te-ai putea sufoca cu cantitatea de oxigen rezervată științific unei singure secunde pământene. Și respiri mai repede, să recuperezi, pentru că te panichezi. Și ceva pâlpâie în tâmple și-n ceafă sacadat, cu ritm egal și intensitate-n crescendo. Apoi simți la fel, în tandem, în coșul pieptului și vrei să negi tot ce gândești. Bei niște apă și te iei cu treabă, sperând să treacă și timpul și totul mai repede. Și te prinzi că verifici telefonul din jumătate-n jumătate de oră. Că poate-poate… Dar nimic.
Eh, acu’ începe să doară! Când te lovește că ai început să ai, habar n-ai când, anumite așteptări de la o relație care a pornit cu specificații de utilizare clare: “fără așteptări”. Și când realizezi că de fapt nu știi nimic despre tine, despre cum funcționezi și ce ai de făcut în continuare; încrederea și sentimentul inițial de “lasă, bă, că am mai trecut prin asta, e totul sub control!” se dovedesc a fi o mare pacaleala! Din zbor lin deasupra razelor de curcubeu, te trezești în picaj liber și amețitor. Și ajungi să resimți fizic. Corpul începe să somatizeze. Începi să te îmbolnăvești în diverse feluri, sub diverse forme. Cu stări de un rău general. Ciudat, inexplicabil și cu dureri pe ici-pe colo; nu trece cu pastile recomandate după ureche de farmacista de parter de bloc, dar măcar te târăști cu gândul că faci ceva, nu stai degeaba. Tortura se amplifică atunci când nu știi cum să îi aduci celuilalt la cunoștință toate astea și dacă să îndrăznești să speri la mai mult, au ba… O lași baltă. Apoi rămâi cu-ntrebarea “ce-ar fi fost dacă..?”. Și te va răscoli ani buni.
Destul de încurajator, așa-i?
Dar doare și varianta în care pornești într-o relație cu gânduri dintre cele mai nobile și curate, iar pe drum te rezumi la pofte și plăceri strict nocturne, dintre cele mai vinovate; dar măcar îl doare numai pe celălalt. După…
În fond, se zice că totul e, oricum, trecător! Așa o fi, dar totuși unde trece și-ncotro? Și dacă iubirea-i sacră și atât de divină, de ce Universul nu mizează pe reciprocitate? De ce atâtea bătăi de inimă irosite, noduri în gât și lacrimi înghețate, totul din cauze de bad timing? Și dacă oricum știm că trec, oare n-ar fi mai bine să evităm să ne mai expunem trăirilor de orice fel? Sau să ne bucurăm totuși de ele, indiferent de natura și intensitatea lor, știind că asta ne definește și totodată ne diferențiază?
Indiferent de experiențele anterioare, de poveștile ba mai frumoase, cu happy ending, ba cele cu mai mult ending decât happy, mai lungi sau mai scurte, cu scop clar sau pur și simplu întâmplate, eu zic, totuși, să nu ne ferim să iubim. Pentru că oricând se poate dovedi a fi acea iubire vindecătoare! Cea pe care ajungem să o împărtășim, cu sclipire-n ochi și multă emoție, nepoților entuziaști și curioși.”
Mara Bogdana Marina – Matrioska de pe Raft
Imagine: tiverylucky/freedigitalphotos.net
Despre eternitate, cu Matrioska de pe raft
“Trecutul s-a dus, viitorul nu este inca aici, iar timpul nostru se masoara in bataile inimii” – un citat care mi-a ramas in minte, l-am citit cand eram in liceu (as spune sursa dar google nu ma ajuta). Mi-a revenit acum in minte, citind textul ce urmeaza.
Anul trecut, Mara a pierdut un om extrem de important pentru ea, pe tatal ei. Acest text este scris de ea.
“Mă tem de moarte. Mă îngrozește eternitatea. Cea de după moarte.
Pentru mine, cea care pierde pe cineva drag și care se vede obligată să trăiescă fără tot ce ne-a unit până atunci, rememorând fragmente trăite sau povestite împreună, cu dorința de a păstra cât mai lucid fiecare fragment împărtășit, grimasă, tonul vocii. Dar și pentru mine, cea care va pleca într-o bună zi sau rea, lăsând în urmă o durere fără comparație pentru cei care mă iubesc; și încotro? Cum să nu mai pot îmbrățișa, privi în ochi surâzători sau cu lacrimi, cum să nu mai pot oferi iubire și afecțiune prin gesturi, bunătăți pregătite cu drag și pasiune, încredere reciprocă? Să nu mai greșesc, să nu mai iert..? De ce? Atunci ce rost are să învățăm toate astea în decursul unei vieți? Când în sfârșit credem că le înțelegem sensul și ne simțim pregătiți să procedăm în consecință, se termină…
Mi-e frică zilnic de singurătate; cred că e chiar motivul pentru care, inconștient, nu permit iubirii să se instaleze confortabil și-n viața mea. Pentru că mă gândesc adesea “și dacă pleacă înaintea mea?” Cum să rămân cu incertitudinea că am trăit tot ce aveam de trăit împreună? Așa că alung, uneori voit, cu bună știință, alteori rămân doar cu întrebarea “unde am greșit, acum ce-am mai făcut?”.
Mulți specialiști confirmă faptul că frica este dușmanul cel mai mare al omului; frica de necunoscutul din viitor, care ne împiedică să ne trăim prezentul, pentru că ne bazăm pe scenarii întâmplate în trecut, nouă sau din dezvăluirile și relatările altora. Și astfel ne lipsește curajul de a spune tuturor tot ce gândim și simțim pentru ei; de teama unui refuz, de frica de penibil. Apoi ne-ntrebăm “oare cum ar fi fost dacă..?”. Și regretăm.
Și atunci, cu ce rămânem? Cu speranța că măcar ei, copiii noștri, vor ști cât de mult i-am iubit. Speranța că vor fi mai puternici decât noi, vor suferi mai puțin și vor trece mai ușor peste toate: greutăți, sentimente neîmpărtășite, pierderi, despărțiri temporare sau… eterne.”
Mara Bogdana Marina – Matrioska de pe Raft
Imagine: Stuart Miles/freedigitalphotos.net
Esti completa cu un copil, de Matrioska de pe Raft
Astazi, Mara ne povesteste despre unul din aspectele vietii unei mame singure.
“Citesc și aud foarte des: ‘Aaa, păi acum ai copil, nu mai ești singură! Ești completă, nu mai ai nevoie de nimeni și de nimic!’. Zău?!? Prostii!
Măi oameni buni, un copil nu e un partener de viață cu care să-mparți bucurii, temeri, neliniști și tristeți, căruia să-i ceri un sfat când ești prea obosită sau implicată în subiect, pe cine să rogi să te ajute (să deschizi un borcan, să-ți schimbe un bec :)) ) sau să îți dea un moment de respiro (și de la care chiar poți avea pretenția să te și asculte!); pe pieptul căruia să-ți așezi, seara, capul care încă vâjâie după o zi plină de activități cu și pentru cel mic și să te cuprindă cu un braț înțelegător.
Am fost creați să ne scriem călătoria vieții alături de un partener. Cum bărbații au nevoie de femei, în cea mai mare măsură pentru anumite nevoi fizice (dar nu numai!), noi avem nevoie de ei pentru a ne satisface, în cea mai mare măsură, nevoile emoționale (și nu numai!). Noi simțim extrem de mult și avem nevoie de confirmări afective, vrem să ne simțim protejate, iubite, să avem certitudinea că aparținem cuiva, de preferat chiar cui trebuie.
Și ce dacă ești mamă? Nașterea te-a anulat ca femeie?
Ca mamă singură, în trecut, femeia era tare blamată, purta un stigmat. Astăzi pare să devină o modă; poate mâine va fi, în sfârșit, privită iar ca o ființă normală, care, forțată de împrejurări, trebuie să se descurce, să facă față, în cea mai mare parte să țină locul a doi. Și reușește, pentru că-și iubește infinit și necondiționat puiul și pentru că, de cele mai multe ori, nu are de ales. Dar asta nu înseamnă că nu râvnește să iubeasă și să fie iubită din nou, să se cuibărească seara, după ce și-a adormit copilașul, în brațele alesului ei.
Imagine: Ambro/freedigitalphotos.net
Dragostea oferită copilului si iubirea unui partener de viață nu trebuie să se excludă; dimpotrivă, cred că mai degrabă se alimentează reciproc, fac o echipă bună, completă, necesară unei mame fericite pentru a crește un omușor încrezător, independent și echilibrat afectiv și emoțional.
Avem dreptul la fericire din toate punctele de vedere. Nu vă sfiiți să vă-ndrăgostiți, căci dragostea ne stă bine oricând, tuturor!”
Mara Bogdana Marina – Matrioska de pe Raft
Dezlegare la iubit, de Matrioska de pe Raft
Astazi discutam despre iubire si despre indragosteala, cu Mara:
“Când mă îndrăgostesc, brusc mă transform, parcă preiau simptome de natură autistă: mintea mea refuză să se mai concentreze, nu mă mai enervez pe nimeni dar nici nu mă mai bucur pentru nimic, îmi răsare doar un rânjet alipit unei priviri lipsite de focus.
Sincer, nu-mi pot aminti exact comportamentul din perioada în care m-am îndrăgostit de fostul meu soț, îmi amintesc doar că râdeam foarte mult împreună, am experimentat tot ce ne trecea prin cap și timpul părea inexistent. Îmi amintesc însă că, pornind de la o prietenie bruscă și fantastică, atunci când a încercat să-mi dea primul sărut i-am tras o palmă de ardeleancă sănătoasă și i-am ținut o teorie de mi-o amintește și acum, după 15-16 ani. A continuat o relație grozavă, inocentă, liberă și intensă, cu multe suișuri și coborâșuri, dar sentimentul că ne suntem ‘acolo, no matter what’ ne-a însoțit până-n ultima clipă și încă puțin după.
Au trecut câțiva ani până am decis să-i spun ‘Da’, iar după alți câțiva ne-am transformat pe nesimțite, împreună, în ‘Nu’. Ne împlinisem rolul pentru care ne-am întâlnit cu mulți și frumoși ani înainte și trebuia să ne cedăm experiențelor unor vieți separate.
După vreo doi ani de așa-zis ‘doliu’ în urma divorțului de comun acord, l-am cunoscut pe cel ce urma să-mi dăruiască minunăția ce azi mă strigă “mama”. Alți ani, alt long story short.
Din nou am așteptat să mă vindec emoțional și afectiv, iar azi iată-mă din nou în postura de care povesteam în prima parte.
Am cunoscut un bărbat liber, interesant, matur și cu principii sănătoase conform GPS-ului meu. Cu trecerea timpului am purtat conversații din suficiente domenii cât să-mi dau seama “ce poate” la nivel de intelect.
Totul a devenit o prietenie frumoasă de parc-am fi copilărit împreună de când lumea. Apoi a încercat să mă sărute… Eh, aici s-a rupt filmul! Nu i-am aplicat corecția cu palma și teoria din primul studiu de caz, doar m-am fofilat ca și când n-am prins ideea.
Nu a insistat atunci, nici n-am discutat despre, dar din ziua următoare mi-am dat seama că îl am ca musafir pe Cupidon, fluturașii-mi devorează stomacul, zâmbesc tâmp în timp ce levitez cu orele și toate astea în timp ce conversațiile cu protagonistul s-au transformat într-un fiasco și-o gafă constantă… Cert e că încă povestim și râdem!
Nu știu ce, cum și cât va dura, dar senzațiile care mă traversează ACUM sunt atât de noi, faine și motivante, încât indiferent încotro duce toată situația, sunt recunoscătoare pentru ce simt și trăiesc!
E primăvară, s-a dat dezlegare la iubit, așa că nu vă feriți să vă-ndrăgostiți, pentru că #iubireanestăbine!”
Mara Bogdana Marina – Matrioska de pe Raft
Imagine: noomhh/freedigitalphotos.net
Despre generatia “fara relatie”, cu Matrioska de pe Raft
Continuam seria inceputa saptamana trecuta (aici) cu un nou articol scris de Mara despre generatia “fara relatie”.
“Noi știm ce vrem, dar nu suntem siguri și ne răzgândim des. Ne plictisim. Suntem generația ‘Domnule doctor, cred că sunt nehotărât/ă! Sau nu?’. Gândim haotic, ne aruncăm cu capul înainte, plini de elan și spunem ‘Stop!’ imediat ce nu mai știm răspunsul la o întrebare banală.
Ne-am dori un job ok, care să ne permită financiar tot ce visăm, imediat cum terminăm studiile, considerând că după atâția ani de tocit băncile școlilor și fumat în băi și-n barurile din apropiere nu avem nevoie de niște experiență practică între ‘oameni mari’, în birouri open space.
Căutăm prieteni pe viață, pe care să știm că ne putem baza în orice situație, la orice oră din zi sau din noapte, însă nu uităm să ne setăm smartphonurile pe DND, silențios, sau mod Avion înainte de a adormi. După ce mai dăm un scroll și un refresh la News Feed.
Imagine: jesadaphorn/freedigitalphotos.net
Vrem o relație cum am văzut în desenele Disney din copilăria noastră, dar evităm să ne gândim mai departe, să ne asumăm ce presupun scenele din viața de după happy end-urile alea. Și suntem ferm convinși că merităm toate astea de-a gata! Pe zâmbetul nostru larg și c-o privire languroasă.
Suntem generația cu cheia de gât, pierdută în identități de Facebook, cu vieți editate-n photoshop si pe Instagram și manifestări la care participăm cu mult zel de pe canapeaua de acasă. Generația care caută fericirea constant, jinduiește la ea cu toți porii, la acea nebunie cu sentimente dintre cele mai profunde, reciproce și durabile, și speră să găsească fix acea persoană demnă de ‘la bine și la greu’. Pe Tinder. Că nu mai avem timp să ne acordăm timp; după o întrevedere, trecem direct ‘la mine sau la tine?’. Suntem prea ocupați pentru a construi ceva real și cu bătaie lungă. Prea prinși mereu, că stăm și socializăm pe net, râdem din taste, ne mimăm stările de moment cu emoticonuri colorate. Am uitat de plimbări, cofetării, teatru sau filme, excursii, petreceri date acasă, cu jocuri de cărți, monopoly, dezbateri aprinse pe teme științifice sau istorice, cu muzică bună, pizza, sandvișuri și vin sau bere.
Visăm la cineva care să ne țină de mână. Alături de care să creăm tradiții, să ne formăm obiceiuri comune, să ne acceptăm și respectăm tabieturile. Cu care să dormim îmbrățișați până la adânci bătrâneți, dar dupa partida de sex de la a doua întâlnire, ne îmbrăcăm în grabă și fugim acasă, că ne odihnim mai bine în patul nostru, singuri. Așteptăm declarații, sinceritate și încredere, dar ne ferim să le oferim să nu fim răniți, să nu cădem în penibil sau să nu îndepărtăm, că e la modă să te închizi, să pari rece și distant/ă, neimplicat/ă, independent/ă; iar când le primim, ne retragem și ne declarăm indisponibili/e emoțional – expresie definitorie pentru această generație. Deci ne dorim, fiecare, o relație funcțională, dar ne mințim constant că nu. Fugim de ea cu turație maximă. Iar la sfârșitul fiecărei zile realizăm ce mult ne lipsește o privire, o mângâiere și-un cuvânt șoptit. Acea relație autentică, dar în care nu mai suntem dispuși să investim și niște timp cu sufletul deschis.
Pentru că ne e teamă să ne asumăm responsabilități. Ne construim un drum și un trai safe, fără implicații, relații fără compromisuri, ca în momentul în care apar semne că ar putea fi ceva serios, să ne luam tălpășița și să zicem ‘nu sunt pregătit/ă, nu te supăra, chiar nu e vina ta’. Apoi fugim în căutarea următoarei perfecțiuni de moment.
Și după ce mai trece un timp, ne vom trezi plini de regrete. Că timpul cu asta se ocupă, trece… Dar cu cât mai frumos ar fi să treacă ținând de mână pe cineva, pe aceeași și același cineva, zi după zi, an după an.”
Mara Bogdana Marina – Matrioska de pe Raft
Despre fericire, cu Matrioska de pe Raft
Imi e drag blogul meu si a crescut, incet dar sigur. In curand implineste 3 ani (in curand adica peste vreo 4 luni). Si m-am gandit sa ii ofer un cadou mic, anticipat: o sectiune noua, mai precis o categorie de articole scrise de colaboratori, prieteni sau invitati. Si voi incepe chiar astazi, cu un articol scris de un om frumos si talentat, o mamica faina si curajoasa, pe numele ei Mara Bogdana Marina.
Va invit sa va delectati cu un articol despre fericire si sa scrieti in comentarii ce va face pe voi fericiti.
——————–
Se spune că fericirea constă în a trăi în prezent; să eviți a te pierde în imagini și gânduri din trecut, dar nici să te afunzi în planuri de viitor nu ar fi ok, că îți râde Universul în nas.
Ei, când ai un copil mic, deja nu mai e atât de simplu. Cât e treaz, nu ai timp nici de un pipi onest, că ești acaparată de sutele de acțiuni din prezentul extrem de activ al prichindelului; dar mental îl tot planifici în viitorul cât mai apropiat, regretând în același timp că n-a durat mult mai mult perioada gravidității.
Tot în calupul numit “fericire” regula zice că este extrem de important să eviți să ai așteptări. Și asta îmi crează confuzie. Păi dacă nu-ți setezi așteptări, cum se mai naște speranța? Da, aia care-și dă duhul ultima! Cum evoluezi, dacă nu-ți creezi targeturi pe care te aștepți măcar să le atingi, dacă nu chiar să le depășești? Când mănânci, te aștepți ca preparatul din farfurie să guste într-un fel sau altul, nu?
Chiar și-n dragoste e valabil: abia aștepți să-ți vezi iubitul, dar se prelungește ședința pentru care s-a pregătit atât de mult, el având anumite așteptări în urma acesteia… Și apoi se grăbește acasă la el, să mai lucreze puțin, sperând să finalizeze proiectul exact în acea seară; seara de la care tu aveai alte așteptări, care îl includeau și pe el. Și astfel apare dezamăgirea. Și plănuiești ca în viitor să nu mai faci planuri, pentru că ai mai trăit dezamăgiri în trecut. Iarăși prezentul care te plimbă, simultan, prin trecut și viitor. Dar nu te vei putea abține, pentru că asta te face să te simți vie!
Faptul că simți atâtea, că amintirile mai vechi sau recente și planurile pe care ți le faci, îți dau senzații care te fac să vibrezi pozitiv sau negativ, consider că face parte din fericirea universală. Ceea ce nu se prea întâmplă dacă ești atentă strict la actul învârtitului în oală de exemplu. Până și mirositul unei flori într-o zi ploioasă, sau senzația ierbii proaspăt tunsă sub tălpile goale în raze de soare și chiar forma unui nor, fiecare-n parte îți oferă senzații care te plimbă printre amintiri și care, totodată, te fac să visezi, deci să speri… să ai așteptări de la tine, de la cei din jur, de la natura însăși, care nu-ți datorează nimic; ea doar e, dar te aștepți mereu să fie într-un fel. De ce să nu fie și-n asta fericire?
Eu încă îi mai caut definiția, dar între timp mă străduiesc să simt cu toată ființa, să-mi amintesc cu drag, dor și poate tristețe și să fac planuri mărețe de viitor; pe mine astea mă fac, în prezent, fericită!
(Marina Bogdana Mara – Matrioska de pe Raft)
Imagine: stockimages/freedigitalphotos.net
