Tag Archives: intamplari

Cea mai lunga iarna (de pana acum)

Stiu, inca nu s-a terminat iarna, dar am uitat si cand a inceput, asa de lunga mi se pare iarna asta.

Aici a fost o iarna blanda, cu doar vreo 2 saptamani de ger si doua zile cu cativa fulgi de nea. In rest temperaturile au variat in jurul a 8 grade. Deci din punct de vedere al conditiilor meteo nu am ce reprosa iernii.

Si totusi frigul continuu si vantul naucitor m-au epuizat de data asta. Plus acele doua saptamani de ger. Pai sa te apuci sa imbraci gros, de iarna, doi copii, asta dupa ce te-ai imbracat pe tine… pfuaaaai!

Pe tine te mai imbraci cum te imbraci, pui un pantalon, un pulover, o geaca, tragi o caciula pe urechi si ai fi gata. Dar stai, ca peste sau pe sub pulover ai de pus si un wrap. In care trebuie sa pui un bebe de cateva luni, care va vrea sa manance si sa doarma. Asta ne aduce la urmatorul punct pe lista: imbracarea bebelusului.

Scutec, body, bluza, pantaloni, sosete, pantofi, pulover, cagula (la care invariabil plange in timpul procesului care dureaza 3 secunde, dar nah, chiar nu-i place procesul, ca apoi e bine merci). Si pui bebelusul in wrap. Si peste el pui o protectie de iarna. Si apoi pui geaca pe tine.

Partea cu imbracatul bebelusului pare complicata? Stati sa vedeti partea cu imbracatul copilului de aproape 3 ani, acolo e adevarata provocare si de acest imbracat depinde de fapt iesitul afara.

Chiloti. Pe care si-i alege singur, dar asupra carora se poate razgandi oricand in timpul procesului de imbracare. Apoi bluza si pulover, ales tot de el, dar nah, si referitor la ele se poate razgandi. Pantaloni, sosete (pe care tine mortis sa si le puna singur), cagula (pe care ocazional nu o suporta) sau caciula, ghete (pe care musai si le pune singur, chiar daca ocazional invers), geaca, manusi. Fiecare piesa vestimentara ajunge pe el intr-un interval de timp nedefinit, undeva intre 5 si 30 de minute. Pentru ca uneori doar ce i-ai pus o bluza cand de fapt s-a razgandit. Pentru ca alteori ai reusit sa-i pui pantaloni si ghete dar vrea brusc la olita. Pentru ca se poate intampla ca atunci cand ii pui pantaloni, el sa vrea sa topaie sau sa scoata un picior in timp ce tu i-l imbracai pe celalalt. Si lista de posibile astfel de situatii este infinita!

Iar in zilele in care se aliniaza planetele si reusim cumva sa iesim toti afara, dupa vreo ora de imbracat, eu deja sunt epuizata si vreau sa ma culc. Noroc cu aerul rece ca ma trezeste. Si cu ochii deschisi visez la zilele calde in care pe fi’mea o scot intr-un body, pe fi’miu in tricou si pantaloni cu sandale, si iesim pe usa in 5 minute.

Si intunericul, ah, intunericul! Ca se face tarziu lumina dimineata nu ma deranjeaza, dar sa apuna soarele inainte de 4 dupa-masa si sa fie unele parcuri deja inchise cand reusim noi sa iesim… uf! A fost frumos in perioada sarbatorilor, ca ne plimbam dupa-masa pe stradute si admiram casele cu instalatii luminoase foarte dragute, dar dupa sarbatori casele au revenit la normal si nu a mai fost asa interesant pentru fi’miu, motiv pentru care nu il mai atragea ideea de a iesi afara pe intuneric. Si asta a adus alta provocare: gaseste motivatia buna pentru ca un pusti de aproape 3 ani sa iasa iarna din casa, pe intuneric, in frig si vant.

Fiecare zi de iarna este o provocare si imi plac mie provocarile, dar dureaza de foarte mult timp aceste provocari care au facut ca aceasta iarna sa mi se para ca nu se mai termina. Vorba lui Bambi, “Winter sure is long, isn’t it?”. “It seems long. But it won’t last forever.” ii raspunde mama lui…

Sky Garden – gradina de la etajul 35 si Londra vazuta de sus

Cand am fost noi prima oara in Londra, acum multi ani, am ajuns si in City, la zgarie-nori. Si printre cele mai inalte cladiri era si Gherkin (noi i-am zis “Oul”): frumoasa, de sticla, intr-o forma memorabila. Ne-a placut mult.

Au trecut anii si au aparut multi zgarie-nori iar “Oul” a ramas micut, inconjurat de cladiri. Una dintre aceste cladiri este cea supranumita “The Walkie-Talkie” datorita formei sale. Ea a ajuns printre cladirile preferate ale sotului.

Saptamana trecuta a fost ziua lui si rezervasem cu o saptamana inainte o vizita la Sky Garden, o gradina de la etajul 35 al unui zgarie-nori din City, vis-a-vis de The Shard. Asta era tot ce stiam: vazusem in ziua respectiva pozele facute de o prietena in Sky Garden si postate pe Facebook si am decis ca e un loc bun de sarbatorit in patru. Am cautat pe maps adresa ca sa stiu cum ajungem, si asta a fost tot, nu am apucat sa mai studiez absolut nimic legat de Sky Garden.

Asa ca in ziua cu pricina a fost o placuta surpriza sa vedem ca aceasta gradina este chiar in cladirea Walkie-Talkie, sus la ultimul etaj. Facusem rezervarea online si aveam biletele la noi (vizita este gratuita dar necesita rezervare pentru a evita supraaglomerarea; daca insa nu sunt multe rezervari intr-o anumita zi, se poate merge si fara rezervare, depinde de noroc), asa ca ne-am asezat la coada la verificare, care are loc exact ca la aeroport. Si apoi, cu liftul am ajuns la ultimul etaj, numarul 35.

Sky Garden

Sky Garden

Etajul are tavan si pereti de sticla iar in interior o gradina, in centrul. Pe lateral se poate urca un etaj mai sus (etajul 36, fara a exista insa tavan intre cele doua etaje) si de acolo se pot urca alte cateva trepte la etajul 37 unde este un restaurant, chiar in mijlocul gradinii.

Exista si terasa pe care se poate iesi pentru a admira mai bine peisajul, dar cand am mers noi era inchisa din cauza conditiilor meteo nefavorabile (ploua si batea un vant puternic). Asa ca am ramas inauntru si am dat roata etajului. Toti peretii fiind de sticla, Sky Garden ofera posibilitatea unei privelisti de 360 de grade deasupra Londrei.

Vedere spre London Eye

Vedere spre London Eye la apus de soare

Tamisa vazuta din Sky Garden

Tamisa vazuta din Sky Garden

Timpul maxim care poate fi petrecut inauntru de obicei este de o ora pentru a se putea asigura un flux continuu de vizitatori. Noi am ajuns la 16:30 si am stat o ora, dar nu ca ne-ar fi dat cineva afara ci ca nu mai avea fi’miu rabdare (cat sa te tot uiti la peisaj si sa cutreieri gradina, copil fiind?).

The Shard vazut din Sky Garden

The Shard vazut din Sky Garden

Tower Bridge si Tower of London

Tower Bridge si Tower of London

Tower Bridge si Tower of London vazute din Sky Garden

In departare – Canary Wharf

Gherkin (dreapta) si Cheesegrater (stanga)

Gherkin (dreapta) si Cheesegrater (stanga)

Tower 42

Tower 42

In interior la Sky Garden

In interior la Sky Garden

DSC_1063

Vedere spre London Eye noaptea (roata cu becuri rosii din stanga)

Poza de la etajul 36 spre etajul 35 - Sky Garden

Poza de la etajul 36 spre etajul 35 – Sky Garden

La coborare, la lift, ne-am intalnit cu o romanca: lucra la Sky Garden de 6 luni si spunea ca se relaxeaza de cum ajunge la etajul 35, iar cele 8 ore de munca trec foarte repede chiar daca le sta in picioare. Si ne-a spus ca e frumos si iarna acolo, dar vara este superb. O credem noi pe cuvant, dar o sa vrem sa vedem cu ochii nostri cum e Londra vazute de sus primavara, apoi vara, poate chiar si toamna. Haideti si voi!

Cladirea Walkie-Talkie vazuta de jos

Cladirea Walkie-Talkie vazuta de jos

PS. Ca fapt divers: in vara lui 2013, din cauza formei concave, cladirea s-a comportat precum o oglinda concava care a reflectat lumina soarelui si a avariat/topit masini parcate pe strazile din zona. Situatia s-a rezolvat in 2014. (sursa)

Perceptii la 2 ani si 10 luni

Parte din regulile din familia noastra tin de respectul pentru fiinta umana, iar una din reguli este ca nu fortam pe nimeni sa faca ce vrem noi (decat in cazuri de urgenta gen salvare de vieti). In consecinta nu tinem pe nimeni nu forta. Lucru stiut de fi’miu, care acum vreo 2 saptamani a avut cateva zile in care o tinea cu ambele maini de o mana pe sor’sa. Nu sa o doara si nu cu rautate, ca ii e foarte draga si nici macar o data nu a facut un gest nepotrivit la adresa ei. Precauta insa eu ii aminteam regula de fiecare data, ca sa evit situatia in care ei nu i-ar fi placut si el ar fi insistat.

Intr-o zi pe cand eram cu amandoi in camera, zambind la fi’mea, fi’miu imi spune:

– Sa plece mama?

– De ce sa plec?

– Ca sa nu mai stea aici.

– De ce?

– Ca sa nu mai spuna ca nu tinem oamenii cu forta.

———–

Fi’miu a descoperit cantecelele numite “nursery rhymes” si unele cu alfabet, numere, pronuntie. La calculator la tati. Care tati a incercat sa ii prezinte si desene animate cu Mickey Mouse, Peppa Pig, Timmy Time sau Bugs Bunny, insa fara strop de succes. Ocazional dimineata, cat mai doarme sor’sa la san in dormitor, fi’miu se uita la cantecele pana ies eu din dormitor si mergem sa pregatim micul dejun.

Intr-o dimineata se juca cu tati cu plastilina colorata de tip play-doh. Si se joaca ei linistiti, cand la un moment dat fi’miu ii spune:

– Sa ne jucam mai repede!

– De ce?

– Sa ne jucam mai repede ca sa ne uitam si la cantecele inainte sa vina mama si sa spuna ca gata cu cantecelele!

———–

Cand il iau de la gradinita pe fi’miu, povestim tot drumul spre casa. De obicei despre ce s-a intamplat la gradinita, dar uneori si despre alte lucruri.

Intr-o zi in drum spre casa, in masina, doar eu cu el. Ma intreaba din senin despre sor’sa:

– De ce tata are mai putina grija de ea?

– Cum adica?

– De ce cand plange o ia mama?

– Pentru ca uneori cand plange ii este foame si trebuie sa manance lapte.

– Da…

———–

Pe frigider avem o foaie magnetica pe care putem nota lista de cumparaturi si orice altceva. Pe ea intr-o zi erau scrise de mine patru lucruri, printre care si “baloane de sapun”. Fi’miu, cototat in FunPod/LittleHelper, cu acces la usa de la frigider si la foaia magnetica, incepe si el sa scrie pe foaie. Si apoi sa stearga. Si cumva sterge si putin din ce scrisesem eu. Il striga pe tati (eu eram cu fi’mea in dormitor):

– Ai sters ceva din greseala. Sa scrie tata la loc!

– Pai eu de unde sa stiu ce sa scriu, ca nu stiu ce ai sters.

Hm… ok, atunci sterge fi’miu tot. Dupa cateva minute vine in dormitor si imi spune:

– Ai sters ce a scris mama.

– Da, am auzit. De ce ai sters?

– Ca… nu scrisese bine mama. Scrisese cu “b” si trebuia cu “n”.

– Aaaa, ok!

———–

Intr-o seara inainte de culcare, discutie tata-fiu:

– De ce am stins lumina?

– Ca sa facem nani.

– De c ne linistim?

– Ca sa facem nani.

– De ce ne-am spalat pe dinti?

– Ca sa facem nani. Tot ce facem, facem ca sa facem nani – spune tati, sperand sa raspunda anticipat la orice viitoare intrebare.

Peste cateva minute fi’miu merge la olita. Tati merge cu el, ca deh, era lumina stinsa in casa. Dupa ce termina cu olita, fi’miu isi da pantalonii de pijama jos de tot si ramane in boxeri. Intrigat, tati intreaba:

– De ce ti-ai dat pantalonii jos?

– Ca sa facem nani!

Evident, ca tot ce facem, facem ca sa facem nani, nu? L-a pufnit si pe fi’miu rasul, dupa care si-a pus pantalonii pe el si s-a culcat.

———–

A ajuns fi’miu la o varsta foarte interesanta, in care este fascinant modul in care el vede si percepe lumea si in care incearca sa inteleaga sensul si mersul lucrurilor. Si imi place inventivitatea lui si privirea lui cand cauta solutii sau explicatii. Ce sa mai, e o perioada foarte faina, ca toate celelalte!

Vreau multa memorie… (8)

… sa imi amintesc cum fi’miu, intr-o seara, in timp ce ne pregateam sa iesim la plimbare, s-a apucat sa-si pregateasca ghiozdanul (unul cu o girafa, ales de el) si sa puna in el o mandarina, un servetel si o jucarie de dentitie pentru sor’sa, spunand ca “o luam ca sa avem sa ii dam de rontait cand o sa vrea sa rontaie”

… sa nu uit ca intr-o zi, cand l-am intrebat pe fi’miu daca s-a jucat cu niste piese rotunde si colorate cu copii la gradinita punandu-le intr-o plansa, el mi-a raspuns ca “Mai degraba tu le varzuiai”

… sa imi sune in urechi vocea lu’ fi’mea cum seara, la culcare, incepe sa vorbeasca mai cu spor decat in tot restul zilei si spune de zor “ba ba ba ba ba” si “da da da”

… sa vad cu ochii mintii cum fi’miu rade la fi’mea si ea la el, chiuind de bucurie; pur si simplu, doar pentru ca se vad unul pe altul

… sa imi amintesc reactia lu’ fi’miu cand am inceput autodiversificarea cu fi’mea: a vazut el ca o pusesem la masa cu noi si ca ea lua in mana si ducea la gura niste avocado si porumb mic, asa ca a inceput sa ne spuna ca “sa ii dam si ou fiert; si sa ii dam si morcovi; si… ce legume mai avem?”

… sa retraiesc momentele cand ii fac baie lu’ fi’mea, in cada plina si ea cu colac dupa gat, cand “inoata” si chiuie, mai ales daca vine si fra’su s-o vada, de zici ca a descoperit secretul fericirii

… sa nu uit cum se uita fi’miu cu ochii mari la mine si spune serios “Vrei sa ii povestesti ceva lu’ mama, de la gradinita!” si atunci las orice fac si sunt ochi si urechi iar el tace putin de emotii si imi povesteste si eu ma topesc

… sa revad cu ochii mintii cum sta fi’mea la pupat: se opreste din orice face, zambeste cu toata fiinta ei si sta, asteptand sa o tot pupi; iar cand se trezeste din somn e confuza putin dar cand vede o fata familiara este toata un zambet si cea mai fericita sa te vada

… sa stiu mereu ca sunt un om norocos care are privilegiul de a vedea zambetele lu’ fi’mea si de a primi imbratisarile lu’ fi’miu

Trenul de marti dimineata

Era o frumoasa zi de marti, cu soare si vreo 7 grade. Fi’miu era la gradinita si fi’mea s-ar fi bucurat de un somn afara la aer. Si eu? Pai eu m-am gandit sa dau o fuga pana la un magazin de haine ca sa profit de ultimele reduceri si sa ma uit de una alta in tihna. Cum ar veni, chiar sa ma uit la haine, nu sa le vad de la distanta in timp ce urc si cobor de zeci de ori cu scarile rulante sau sa trec in viteza pe langa ele alergand dupa fi’miu care vrea sa plecam la magazinul cu jucarii. Nu ma intelegeti gresit, imi place sa ma plimb cu scara rulanta si sa merg la jucarii, figura lu’ fi’miu e de milioane in astfel de momente, doar ca daca el era acum la gradinita si fi’mea e prea mica sa protesteze, am zis sa imi amintesc cum e sa intri intr-un magazin si chiar sa te uiti la hainele de pe umerase.

Acesta fiind contextul, cea mai buna decizie a fost sa o asez pe fi’mea in wrap, acolo unde doarme ea cel mai bine, si sa o pornesc centrul cu magazine care e la 3 statii de tren de noi, vreo 8 minute ca timp, sau la muuulte statii cu autobuzul, vreo 30 minute ca timp. Trebuia sa iau in calcul si faptul ca trebuia sa il iau pe fi’miu de la gradinita in vreo 2 ore.

Era 10:19 cand m-am decis ca merg cu autobuzul si eram in pijamale si eu si fi’mea. In 6 minute am iesit pe usa. Am alergat dupa trenul care pleca la 10:29 din statie. Si l-am prins. Asta pentru ca a avut intarziere chiar la intrarea in gara: ceva l-a facut sa se opreasca si sa reporneasca dupa cateva minute. Ar fi trebuit sa-mi dea de gandit asta…

Si am urcat in tren. Care a mers pana la prima statie. La a doua nu a mai ajuns pentru ca s-a oprit pe drum, undeva sub un mic pod. Prin statie, conductorul de tren ne-a anuntat ca este o defectiune la sistemul de semnalizare dar ca incearca sa remedieze situatia si ca ne multumeste pentru intelegere (dupa ce si-a cerut scuze ca ne-am oprit).

Mno, bun, pai sa ne facem comode, ii zic lu’ fi’mea. Si sa cantam ceva, asteptand ca in 5-10 minute sa porneasca trenul. Trec insa 20 de minute si nimic, doar din cand in cand vocea conductorului in difuzor, cerandu-si scuze ca dureaza atat.

Dupa vreo jumatate de ora, fi’mea a adormit, dar noi tot sub pod eram.

Conductorul anunta prin statie ca va opri si reporni tot trenul si ca asta inseamna ca se va opri si lumina cateva minute, sperand ca dupa aceasta manevra trenul sa devina mai cooperant. Dar n-a fost sa fie. Asa ca bietul om a continuat sa comunice prin statie cu echipa lui si sa verifice tot felul de butoane si panouri de control de prin vagoane.

Si s-a facut 11:33. Deja stateam de o ora in tren si ne uitam cum pe linia de langa trec trenuri in sensul invers. Pe site-ul cailor ferate aparea notificare ca trenul in care eram este blocat intre doua gari si vreo 4-5 trenuri care ar fi venit in urma lui au intarzieri sau sunt anulate.

Sa ne dea conductorul drumul din tren nu avea voie, fiind prea periculos sa te aventurezi pe caile ferate. Asa ca asteptam sa fim tractati, dar nu se stia cand se va intampla asta.

Intre timp, fi’miu era la gradinita si astepta ca mami sa vina sa-l ia la ora stabilita, asa cum o face mereu si cum l-a asigurat ca va face si azi. Fi’mea dormea. Eu speram doar sa se rezolve situatia la timp ca sa ajung la gradinita. Imi luasem oricum gandul de la cumparaturi de pe la 11:00.

Atmosfera in tren a fost foarte interesanta. Adica extrem de linistita. Oamenii isi vedeau mai departe de discutii sau muzica sau citit. Din cand in cand cate unul mai dadea/primea un telefon si auzeai ca isi anunta intarzierea sau anuleaza ceva. Cand trecea conductorul prin vagon, transpirat si obosit, incercand sa gaseasca solutii, oamenii ii spuneau “Stim ca faci tot ce poti” si “Apreciem efortul”.

La un moment dat, o femeie in varsta a sunat pentru a cincea oara cred pe cineva cu care parea ca ar fi trebuit sa se intalneasca la a doua statie. Si pe un ton calm o aud spunand “Sunt deja nervoasa, situatia asta nu imi place.”. Tonul era ca si cand as fi spus eu “E placut afara, nu mai ploua”. Doar ca ea zicea ca e nervoasa! Si tot ea a fost cea pe care am auzit-o apoi vorbind cu alt calator si spunand ca “Defectiuni tehnice se intampla, nu ai cum sa le previi pe toate”. Hm, ok, deci asa se manifesta nervozitatea englezeasca…

Pe la 11:40 ne anunta conductorul ca ne vom intoarce la statia anterioara, dar ca trebuie sa asteptam sa se elibereze calea ferata, adica sa mute trenurile care apucasera sa ajunga pe acelasi traseu cu trenul nostru. Operatiunea a durat vreo 15 minute.

La 11:55 s-a miscat trenul din loc. In gara personalul cailor ferate ajuta calatorii sa isi gaseasca rutele alternative sau sa isi recupereze banii de bilet (trebuie sa fac si eu asta cumva). Eu nu am avut timp sa stau pe acolo insa, ca am fugit la gradinita, unde am ajuns fix la timp!

PS. Cu asa adrenalina si aventuri, nu am apucat sa va spun La Multi Ani si un 2016 pe placul vostru!

Relaxarea de 30 de secunde

Pe vremuri, sa fac baie in cada, in apa calda, cu o carte in mana, era ceva banal, simplu, la dispozitia mea oricand as fi vrut. Dar lucrurile s-au schimbat, si un astfel de eveniment a trecut in categoria “vis”.

Cand eram insarcinata cu fi’mea, mai reuseam sa ma bag in cada cateva minute pentru relaxarea corpului, ca deh, cara bietul de el in fiecare zi kilograme in plus. In ziua in care am nascut am facut ultima baie in cada. Nu a fost deloc relaxanta, trebuie sa recunosc. Dimpotriva, dupa 2 contractii serioase nu stiam cum sa ies mai repede din cada, si inca ma mir ca am reusit.

De atunci si pana acum nici macar n-am apucat sa mai visez la apa calda, baie, carte, 5 minute de liniste. Dar aseara parea ca se aliniaza planetele.

Fi’miu era imbaiat si se juca bucuros cu cadourile aduse de Mos. Fi’mea era si ea imbaiata, rasfatata cu masaj, hranita, toate bune. Eu aveam o carte proaspat luata de la biblioteca, cu care imi propusesem sa ii ofer un fel de spa creierului meu: Roald Dahl – “Uriasul cel bun si prietenos”. Exact, o carte pentru copii, pe care am citit-o… la un moment dat al tineretii mele, si datorita careia m-am indragostit de Roald Dahl. Am vazut-o intamplator la biblioteca acu’ vreo luna si mi s-a facut dor, asa ca mi-am propus sa o recitesc.

Umplu cada cu apa calda si ii spun sotului ce vis maret am eu: vreau sa fac si eu o baie calda 15 minute. “Te cam intinzi” imi spune el pesimist (sau realist?). Zic bine, hai macar 5. “Ok, du-te ca stau eu cu copiii”.

Pfuai, minunat! Pe repede-inainte imi iau cartea, scap de haine, ma arunc in cada, aaaaah, ce senzatie faina! Deschid cartea si incep sa citesc. Un rand. Al doilea. Al zecelea. Cand brusc cineva da navala in baie si mi se rupe filmul: era fi’miu, care fix atunci avea nevoie la olita. Ambele nevoi. Cu citit carte, si cum eu eram in cada, a venit tati sa ii citeasca. Si cum fi’mea (la care a inceput sa apara anxietatea de separare) nu putea ramane singura in camera, a adus-o tati si pe ea pe hol, in dreptul baii, care baie era cu usa deschisa acum. Si am revenit din vis cu picioarele pe pamant, destul cu relaxatul.

Si totusi, am reusit sa am cele 30 de secunde de relaxare! Asta inseamna ca se poate: se poate sa te relaxezi in cada chiar daca ai doi copii mici. Sper acum ca la urmatoarea incercare sa se alinieze si mai bine planetele si sa ajung chiar la un minut intreg de relaxare. Hm, mda, uite asta ar fi o dorinta buna pentru noul an!

Voi ce dorinte aveti pentru 2016?

Un mar de plus sub bradul de Craciun

Era primul (sau poate al doilea?) Craciun dupa Revolutie. In Ajunul Craciunului era nerabdare mare, ca de obicei.

In unele ajunuri de Craciuni din copilarie tin minte ca mergeam la colindat. In altele stiu ca mergeam cu bunicul in Oraselul Copiilor si ma dadeam in tiribombe pe-acolo. Invariabil insa cand ajungeam acasa gaseam bradul impodobit si cadouri sub el: “Doar ce a plecat, acum cateva secunde!” mi se spunea referitor la Mosul care aducea in fiecare an un brad impodobit si cadouri.

In acel Ajun de Craciun la care ma refer acum tin minte ca am ajuns acasa de undeva (din pacate chiar nu imi amintesc daca de la colindat sau din Orasel) si in brad, printre globuri, era EL. Bobita.

Un mar de plus. Mic si mov deschis. Rotund. Cu picioare si maini roz. Cu codita si doua frunze mici verzi. Cu ochi si zambet. Era primul meu papitoi de plus. Nu mai avusesem pana atunci si nu imi amintesc sa mai fi vazut la cineva inainte.

Marul si-a primit imediat numele de Bobita. Era perfect. Nici prea mare, nici prea mic, moale si zambitor. Eram atat de incantata incat, in acea seara, atunci cand tata a trebuit sa-l conduca pe bunic acasa, eu am mers cu ei si cu… Bobita!

Hehe, eram atat de mandra de noul meu prieten incat ii povesteam despre tot ce-mi trecea prin cap si ii aratam lumea in care traiam si evident ca dormea cu mine si il luam in excursii sau in vacante. Pentru mine, Bobita era viu (de la asta sa le fi venit alor mei ideea de a ma da la teatrul de papusi unde adoram sa dau viata papusilor?).

Am primit multe cadouri de atunci. Dar Bobita a ramas atat de special incat si acum mi-l amintesc ca ieri. Si desi multe plusuri si jucarii si-au gasit in timp alti stapani, Bobita inca se afla in casa parintilor mei, in camera in care am crescut.

Mi-ar placea sa le ofer copiilor mei ceva similar. Nu, nu ma refer la un plus rotund si mov, ci la un cadou atat de special, atat de drag si pretuit incat sa isi aminteasca cu drag de el si care sa le starneasca o avalansa de amintiri placute chiar si dupa un sfert de secol.

Primul dialog

De cand avea cateva saptamani, fi’mea sta ocazional intr-un balansoar special creat pentru bebelusii care nu stau inca in fund. Si cand sta in el si da din picioare, balansoarul se leaga. Sau se balangane, cum zice fi’miu.

Intr-o seara inainte de cina, ea statea in balansoar. Fi’miu se apropie de ea si tine piciorul langa balansoar sa il opreasca. Ea se uita la el. El ii spune:

– Eu te-am oprit!

Apoi pleaca. Revine dupa cateva minute, se apropie de ea si il auzim purtand un dialog pe o singura voce:

– Ce faci? Te balangani. De ce te balangani? Ca asa vrei tu. De ce? Ca asa ai tu chef acum.

Si pleaca la jucariile lui. Dupa alte cateva minute insa revine si ma informeaza ca vrea sa ii cante lu’ sor’sa “Wheels on the bus”. Ii zic ca ok. Dar el imi spune:

– Sa nu se uite mama!

Mmmm, mmmok…. Nu ma uit, sau incerc, ca nu ma pot abtine si trag finut cu ochiul sa imi vad minunile: pe el cum ii canta (mai mult recita de fapt) cantecul si cum ea e toata un zambet si il soarbe din priviri!

Cred ca acesta a fost primul “dialog” al lor. Pana acum el doar ii spunea lucruri sau vroia sa ii arate ceva sau sa o linisteasca (cand plange ii duce jucarii sau i le ia spunand “s-a plictisit de ele” si ii aduce altele noi). Acum insa a pus intrebari si a incercat sa lege un dialog si chiar a vrut sa ii cante unul din cantecelele lui preferate. Cum sa fac sa nu-mi plesneasca inima de dragul lor?

Viata ca o masina cu baterii

Locuim pe o strada care intr-un capat are o statie de pompieri si in celalalt capat are o statie de ambulante. Cand ne-am mutat aici, cateva saptamani bune fi’miu alerga la geam cand trecea o ambulanta sau un camion de pompieri. Nu conta unde era el in acel moment sau ce facea, important era sa vada masina cu sirena si girofar. In timp, interesul pentru aceste masini a scazut iar acum le ignora cu succes cand trec prin fata casei. Si totusi…

Zilele trecute, pe cand vedeam spre casa de la cumparaturi, cu fi’mea in mei-tai si fi’miu de mana, trece pe langa noi o ambulanta in misiune. Si cum fi’miu e in perioada “de ce”-urilor, m-a intrebat (desi ma mai intrebase si in alte dati, dar se oprise dupa primele 2-3 raspunsuri):

– De ce facea ambulanta galagie?

– Ca sa se dea masinile la o parte, sa-i faca loc.

– De ce sa-i faca loc?

– Ca sa ajunga acolo unde a fost chemata.

– De ce sa ajunga?

– Cel mai probabil ca sa salveze viata cuiva.

– De ce sa o salveze?

– Pentru ca acel cineva nu vrea sa moara.

– De ce nu vrea sa moara?

– Pentru ca mai vrea poate sa se joace, sa cante, sa danseze, sa rada la soare. Si daca moare nu mai poate sa faca nimic din toate astea.

– De ce nu mai poate?

– Pai… e ca atunci cand la una din masinile tale cu baterii, se termina bateriile, si nu mai face galagie masina, si nici nu i se mai aprind becurile. Ca nu mai poate face nimic, ca nu mai are baterii. Asa si oamenii…

Si nu a mai spus nimic…

Fi’miu – 2 ani 7 luni

Bzzzzzzzz

In timpul zilei, fi’mea adoarme usor in masina in rarele ocazii in care suntem in deplasare. Dupa-masa spre seara insa micuta este prea obosita ca sa mai reuseasca asta usor si se intampla uneori sa planga de suparare. Asadar, in astfel de ocazii adoarme altfel, ajutata de noi. In doua dati a adormit in timp ce eu, pe bancheta din spate, inghesuita intre scaunele auto, bazaiam un “zgomot alb” si anume “bzzzzzz”.

Fi’miu, care studiaza atent tot ce se intampla si este in perioada “de ce”-urilor, si ne-a intrebat atunci “de ce zice mama asa?” si i-am spus ca incerc sa o linistesc pe sor’sa, sa o ajut sa adoarma.

Pana acum el a avut o reactie pozitiva relativ la sor’sa fara ca noi sa insistam cu ceva anume. Tot ce s-a intamplat intre ei a venit strict din initiativa lui. Interactiunea dintre ei este ocazionala, insa el singur a inceput sa-i arate masinutele lui, apoi sa-i arate cartile lui, sa-i arate animalute si sa-i spuna cum fac sau sa puna una dintre ratustele lui de baie in cadita pentru ea cand ne pregateam sa ii facem baie. Am povestit aici ce am facut noi pentru a face tranzitia de la 3 la 4 membri cat mai usoara pentru el si ceva ceva din ce am facut pare sa fi ajutat cumva, ca el nu a dat niciun semn ca ar avea ceva impotriva ei.

Zilele trecute eram la volan, si nu puteam sa ii bazai lu’ fi’mea cand ea a inceput sa protesteze ca vrea sa doarma, iar pana la primul loc in care puteam opri masina mai era putin de mers, cateva minute, ca eram pe autostrada. Incercam sa vorbesc cu ea sa o linistesc, dar nu parea sa o ajute.

Fi’miu era atent desi obosit si el. Si il aud brusc, incet si cu drag, in timp ce se uita la ea: “bzzzzzz… bzzzzzz…. bzzzzzz….”. Nu imi venea sa cred, oare chiar aud bine? Ciulesc urechile. “Bzzzz….”

M-am topit pe loc, as fi tras pe dreapta sa-l pup de sa-l zapacesc si sa-l imbratisez iar pe ea sa o iau in brate si sa o adorm, ca tare dragi imi mai sunt! Ma intreaba prietenii cum e noua viata in patru. Pai e grea si absolut minunata! Ma simt privilegiata sa fiu martorul unor momente atat de frumoase care fac sa dispara oboseala si sa ramana zambete laaaaargi largi de tot!