Tag Archives: discutii

Iubirea doare? de Matrioska de pe Raft

Mara va invita la o discutie despre iubire, cu fluturasi si lacrimi, cu dureri si daruiri.

“Iubirea doare? Doar după…

Unde se duc sentimentele când se duc? Și tot ce trăim sau spunem? Există un loc special, palpabil, unde se strâng toate experiențele și trăirile noastre? Mai ales cele doar gândite și închipuite. Și de ce se duc și nu rămân? Cum știm când o iubire e ACEA iubire? Și dacă e, dar nu primește răspunsul râvnit? Doare… Dar după ce doare, unde ajunge? Cum ne dăm seama dacă totuși a fost sau nu? Și oare chiar trece? Când? Atunci când apare o altă iubire? Dar mai poate apărea, după ce stabilim că cea neîmpărtășită a fost ACEEA? Sau poate nu stabilim noi asta, ci următoarea îndrăgostire; una care pornește ca o pasiune învolburată, cu stări de beatitudine și neastâmpăr latin! Cu pahare de vin aromat și lumânări subțiri, pe frânturi de tango învăluit în catifea! Consumată intens și stinsă brusc, fără jale și resentimente.

ID-100295109

Când iubirea ajunge să doară, nu mai este vorba de iubire; a fost deja înlocuită de regrete, de multe “de ce?”-uri, cu imagini repetate a ce ne închipuim că ar fi putut/trebuit să fie…rămânem pradă amintirilor unei iubiri anterioare. Una neconsumată, din punctul inimii noastre de vedere. Una nevindecată… Dacă o relație nu funcționează cum sperăm, automat ajungem să comparăm. Deși e absolut clar și logic să nu semene nimeni și nimic. Nici noi nu mai suntem aceiași care am fost în fiecare din relațiile anterioare. Și atunci ce comparăm? Sau asemuim. Cireșe cu avocado? Nicio legătură, pentru că fiecare se potrivește mai bine în anumite circumstanțe sau combinații.

Atunci când crezi că ai acumulat ceva experiență de viață și pornești la drum liber și asumat, poți dibui de la bun început direcția în care se îndreaptă relația tocmai începută cu persoana cunoscută recent sau mai demult, în context live sau pe internet. Chiar nu contează. Te prinzi ușor dacă e una strict sexuală, numită și prietenie cu beneficii (legate strict de așternut), în termeni consimțiți tacit – până apare cineva care ne trezește și spiritul, nu numai viteza sângelui -, ori dacă se conturează o relație așa-zis normală. Una cu șanse de evoluție înspre un parteneriat frumos și solid, pe perioadă nedeterminată.

Hormonii, inima, sau neuronii? Care din ei simți că îți stârnesc, mai abitir, interesul? Visezi cu câtă îndemânare îți descheie sutienul, sau mai degrabă cum plutești printre norișori roz, pufoși și artificii în contur de inimioare atunci când te va săruta prima oară? Ori poate cum vă veți contrazice pe teme și variațiuni din literatura comparată și critica hermeneutică? Chiar nu contează! Pentru că fiecare din variante poate schimba macazul cât ai zice “wtf?!”.

Și atunci ce te faci? Mai ales în prima situație? În care inițial erai zmeu/oaică, stăpân/ă pe evenimente și agenda de-ntâlniri cu scop precis, fără implicare și complicații. Te trezești, brusc, cum te seacă de energie așteptarea unui semn din partea celuilalt. Cum timpul se dilată în asemenea hal, încât o secundă pare așa de lungă, că efectiv simți că te-ai putea sufoca cu cantitatea de oxigen rezervată științific unei singure secunde pământene. Și respiri mai repede, să recuperezi, pentru că te panichezi. Și ceva pâlpâie în tâmple și-n ceafă sacadat, cu ritm egal și intensitate-n crescendo. Apoi simți la fel, în tandem, în coșul pieptului și vrei să negi tot ce gândești. Bei niște apă și te iei cu treabă, sperând să treacă și timpul și totul mai repede. Și te prinzi că verifici telefonul din jumătate-n jumătate de oră. Că poate-poate… Dar nimic.

Eh, acu’ începe să doară! Când te lovește că ai început să ai, habar n-ai când, anumite așteptări de la o relație care a pornit cu specificații de utilizare clare: “fără așteptări”. Și când realizezi că de fapt nu știi nimic despre tine, despre cum funcționezi și ce ai de făcut în continuare; încrederea și sentimentul inițial de “lasă, bă, că am mai trecut prin asta, e totul sub control!” se dovedesc a fi o mare pacaleala! Din zbor lin deasupra razelor de curcubeu, te trezești în picaj liber și amețitor. Și ajungi să resimți fizic. Corpul începe să somatizeze. Începi să te îmbolnăvești în diverse feluri, sub diverse forme. Cu stări de un rău general. Ciudat, inexplicabil și cu dureri pe ici-pe colo; nu trece cu pastile recomandate după ureche de farmacista de parter de bloc, dar măcar te târăști cu gândul că faci ceva, nu stai degeaba. Tortura se amplifică atunci când nu știi cum să îi aduci celuilalt la cunoștință toate astea și dacă să îndrăznești să speri la mai mult, au ba… O lași baltă. Apoi rămâi cu-ntrebarea “ce-ar fi fost dacă..?”. Și te va răscoli ani buni.

Destul de încurajator, așa-i?

Dar doare și varianta în care pornești într-o relație cu gânduri dintre cele mai nobile și curate, iar pe drum te rezumi la pofte și plăceri strict nocturne, dintre cele mai vinovate; dar măcar îl doare numai pe celălalt. După…

În fond, se zice că totul e, oricum, trecător! Așa o fi, dar totuși unde trece și-ncotro? Și dacă iubirea-i sacră și atât de divină, de ce Universul nu mizează pe reciprocitate? De ce atâtea bătăi de inimă irosite, noduri în gât și lacrimi înghețate, totul din cauze de bad timing? Și dacă oricum știm că trec, oare n-ar fi mai bine să evităm să ne mai expunem trăirilor de orice fel? Sau să ne bucurăm totuși de ele, indiferent de natura și intensitatea lor, știind că asta ne definește și totodată ne diferențiază?

Indiferent de experiențele anterioare, de poveștile ba mai frumoase, cu happy ending, ba cele cu mai mult ending decât happy, mai lungi sau mai scurte, cu scop clar sau pur și simplu întâmplate, eu zic, totuși, să nu ne ferim să iubim. Pentru că oricând se poate dovedi a fi acea iubire vindecătoare! Cea pe care ajungem să o împărtășim, cu sclipire-n ochi și multă emoție, nepoților entuziaști și curioși.”

Mara Bogdana Marina – Matrioska de pe Raft

Imagine: tiverylucky/freedigitalphotos.net

Ce crema de protectie solara folosim?

De cand mi-am scos cateva alunite (am povestit deja despre experienta mea cu scoaterea alunitelor) am devenit foarte atenta la expunerea pielii la soare. Nu de alta, dar am planuri mari de viitor si nu vreau sa imi stea in cale vreo problema legata de piele sau de orice altceva. Si da, aparent 90% din cazurile de alunite letale sunt provocate de expunerea la raze UV (sursa).

Bun, si deci ce fac mai exact? Cateva lucruri marunte, zic eu.

Port palarie pe cap cat de des pot si in principiu si daca sunt nori. Asta pentru ca aici norii pot disparea la fel de repede pe cat au aparut, dar si pentru ca si prin nori patrund razele solare si ajung la noi.

Incerc, pe cat posibil, sa port pantaloni subtiri si lungi sau fuste lungi si bluze cu maneca lunga, din bumbac sau in. Tot pentru a expune cat mai putina piele la soare.

Cele doua reguli de mai sus le aplic si la copii: amandoi au palarii de soare fara de care nu ies din casa (mai mult, la gradinita la fii’miu vara e regula “no hat, no garden”, adica daca un copil nu are palarie de soare pe cap, nu are voie sa iasa in curte), su pantaloni subtiri si lungi, au bluze sau camasi subtiri, cu maneca lunga, din bumbac sau in.

Eu mai folosesc, indiferent de anotimp, si o crema hidratanta de fata cu filtru UV. Asta pentru ca si iarna e soare care poate afecta starea pielii, mai ales a celei de pe fata.

Dar cum palaria si hainele lungi nu sunt intotdeauna alegerea mea, ca si vestimentatia depinde de starea de spirit sau scopul si durata plecarii de acasa, si cum si copiii uneori mai fac mofturi legate de vestimentatie, apelez la crema de protectie solara pentru ca da, cred in utilitatea unei creme bune in ciuda vocilor care spun ca fix crema (generic!) te imbolnaveste.

ID-100223560

Si aici incepe distractia, ca sunt atatea, dar atatea marci si sortimente incat obosesti doar incercand sa alegi. Asa ca a trebuit sa ma gandesc ce vreau de la o crema in contextul in care urma sa ii cremuiesc si pe cei mici. Si mi-am dat seama ca de fapt e mai simplu decat credeam, pentru ca eu vreau o crema:

  • cu acoperire buna
  • fara substante nocive (nu vreau sa ma feresc de ceva si sa cauzez altceva)
  • la care sa nu faca alergie copiii
  • care sa nu fie un ulei pur de nu-stiu-ce, nu am incredere in ele cand vine vorba de soare si protectie anti-UV

Si m-am dus pe ewg, site-ul pe care verific toxicitatea produselor cosmetice. Am cerut sa imi afiseze lista de produse de protectie solara, le-am sortat dupa scor si le-am luat in ordine de la cele mai putin nocive. Si am verificat pe care din produse le-as putea gasi in UK. Si am facut o lista de vreo 8 produse.

Dupa care am triat iar lista: desi toate aveau scor 1, acesta era media scorurilor ingredientelor din fiecare produs. Si o parte din produse aveau ingrediente cu scor 3, asa ca le-am sters de pe lista. Si am ramas cu vreo 3. Si acum nu mai stiam ce criteriu sa aplic, asa ca am citit listele de ingrediente. Si am vazut ca aceste creme de protectie solara se impart in doua cand vine vorba de componenta activa: sunt cremele cu oxid de zinc si cremele cu oxid de titan.

Ok… si acum ce fac cu informatia asta? Pai, citesc mai departe, tot pe site-ul ewg si anume aici, si aflu ca ambele asigura protectie buna fara a pune in pericol sanatatea, si ca oxidul de zinc ofera o protectie mai buna anti-UVA decat oxidul de titan. Si tot din articolul mentionat am aflat ca se recomanda folosirea unei creme in locul unui spray pentru a reduce riscul inhalarii particulelor de oxid de titan/zinc.

Si am decis: am cumparat o crema cu scor pe EWG de 1, fara niciun ingredient cu scor 3, cu componenta activa oxidul de zinc si SPF 30+. Si ne e bine iar copiii o tolereaza foarte bine.

Sper sa va fie de folos informatiile de aici si sa va ajute sa gasiti crema potrivita.

Imagine: stockimages/freedigitalphotos.net

Sforile elefantului

Citesc o carte scrisa de Andy Cope si Andy Whttaker. Habar nu am cine sunt acesti doi autori. Am luat cartea de la biblioteca pentru ca mi-a atras atentia, era expusa pe un raft in drumul meu spre iesire. Mersesem sa iau cartea “Ghidul astronautului pentru viata pe Pamant” scrisa de Chris Hadfield, pe care insa nu am apucat sa o citesc inca.

Revenind insa la cartea celor doi Andy. Ideea centrala a cartii este despre faptul ca e alegerea noastra cum privim viata si cum reactionam la ea, reamintind principiul 90/10: 10% din viata este ceea ce ti se intampla; 90% din viata este reactia ta la cele 10%.

Sunt multe idei in mai multe directii si sunt multe povesti si exemple si citate. Si una dintre povesti mi-a placut si am vrut sa o scriu aici pe blog, sa o pot reciti si dupa ce returnez cartea la biblioteca.

Povestea este preluata din una din cartile lui Jack Canfield si este despre elefantii de la circ.

ID-100109460

A fost o data un elefant care calatorea prin lume in cadrul unui circ. Proprietarul se gandise ca elefantul ar fi punct de atractie, asa ca il punea la intrarea in circ iar copiii erau incantati ca il puteau hrani pe elefant in timp ce intrau in cortul circului. Bineinteles, elefantul nu putea fi lasat liber, ci era legat de picioare cu sfori. Iar sforile erau legate de tarusi. Si tarusii erau infipti in pamant. Si asta se intampla de cand elefantul era puiut.

Intr-o zi, dupa ploaie, pamantul era ud, iar tarusul de care era legat elefantul a fost infipt cu mana in pamant, nu a mai fost batut cu ciocanul ca sa intre bine. Si se pune intrebarea, de ce nu incearca elefantul sa scape? De ce in acea zi cu pamant umed si tarusul slabit, animalul de cateva tone sta linistit la intrare, ca in orice alta zi?

Obisnuinta il tine acolo. Confortul de a fi hranit si adapat. Rutina. Cand era mic, era legat cu lant de picioare, si lantul legat de un stalp. Oricat a incercat atunci sa scape, tot ce a reusit a fost sa se raneasca la picioare. Acum insa elefantul a crescut si este legat cu sfoara de un tarus slabit. Dar experienta lui l-a invatat ca nu poate sa scape.

Asadar, ce il tine prizonier pe elefant, cu adevarat? Sfoara? Proprietarul cirsului? Faptul ca primeste de mancare in fiecare seara? Nu. Ci obisnuinta, credinta ca nu are cum sa scape. Martin Seligman o numeste “neajutorare invatata”.

Intr-adevar, obisnuinta ajuta, si lucrurile pe care le-ai invatat o data nu le poti reinvata. Dar uneori, doar uneori, obisnuinta ne dauneaza si devenim prizonierii “sforilor” de care, daca le-am pune o secunda la indoiala, ne-am putea elibera.

Cand crezi ca nu poti sa faci un anumit lucru, intreab-te de ce crezi asta si mai ales, ce ar trebui sa se intample ca sa poti face acel lucru. Cand crezi ca nu esti in stare de ceva, gandeste-te cum ar fi daca ai fi in stare, iar apoi raspunde-ti sincer la intrebarea “ce ma tine pe loc de cred ca nu sunt in stare?”. Nu te lasa condus de obisnuinta si dezleaga “sforile” de fiecare data cand te simti “legat”, tinut in loc.

Imagine: Jeroen van Oostrom/freedigitalphotos.net

Ma apuc de alergat

In tara asta se alearga. Adica se face jogging. Indiferent de varsta. Se alearga prin parcuri sau pe strazi pur si simplu. Indiferent de vreme, se alearga, pe ploaie, pe ceata, iarna sau vara. Tricouri ude, pantofi de sport, bidon cu apa si eventual casti in urechi. Si e frumos. Atat de frumos incat intr-o zi, vorbind cu sotul la o plimbare, vazand pe cineva facand jogging, m-am auzit spunand “Vreau si eu sa alerg!”.

ID-100394211

In scoala sportul era o materie la fel de neplacuta pentru mine ca fizica si chimia. Adica placuta pe alocuri, dar neplacuta per ansamblu. Cel mai mult la ora de sport imi displacea alergatul. Si prin urmare nici probele nu ma incantau: la viteza ma descurcam onorabil, in schimb la rezistenta renuntam dupa 2/3 din traseu, gafaind si cu dureri de cap. Mi-am zis atunci ca alergatul nu e de mine, si mi-am vazut de ciclism, role si alte sporturi practicate ocazional.

Si totusi, vreau sa alerg. Pentru ca e racoare dimineata aici. Pentru ca sunt multe parcuri verzi. Pentru ca multa lume alearga si te inspira, te provoaca. Pentru ca vreau sa simt aerul pe piele si sa aud muzica in casti sau ciripit de pasari.

Dupa ce am scos pe gura “vreau sa alerg”, am zis sa fac ceea ce spun, ca doar asta imi invat copiii. Sotul, sceptic, m-a sustinut, in ideea ca “daca tu gasesti timp sa alergi si mai poti, go for it”.

Au mai trecut cateva saptamani de cochetare cu ideea si de facut calcule despre cand as putea eu iesi sa alerg in parc. Si intr-o dimineata mi-am luat inima si am intrebat intr-un grup dedicat sportului ce sa fac, ce imi trebuie ca sa alerg si cum sa fac sa nu ma doara capul. Si am primit ajutor de la profesioniste/experimentate (multumesc!).

  • echipamentul sa includa pantofi sport special pentru alergat, cu talpa speciala si potrivita tipului de sol pe care urma sa alerg; plus leggings
  • sa am la mine sticla de apa, ca sa ma hidratez in permanenta
  • sa alerg intr-un ritm adecvat mie, adica nu prea repede, suficient de lent/repede incat sa pot purta o conversatie fara sa gafai; iar daca simt ca nu mai am aer, sa trag adaaaanc aer in piept

Cu sfaturile “in dinti”, am mers la un magazin sportiv in dupa-masa zilei in care am primit si informatiile pretioase. Si mi-am luat pantofi, pe cei mai ieftini, dar de alergat, cu promisiunea ca daca alerg aproape zilnic doua luni de zile sau se tocesc pantofii astia, imi iau unii mai “profi”. Am mai luat bidon de apa din acela de tinut in mana cand alergi si leggings.

Mai ramanea problema timpului: cand sa alerg? As putea alerga noaptea, cand dorm copiii. Dar vreau si eu sa dorm atunci, n-as pleca pe strazi la alergat, cine stie, mai sperii vreo vulpe, ii stric festinul nocturn. As putea alerga dupa-masa. Hm, da, chiar as putea alerga dupa-masa! Sotul cu copiii in parc, eu la alergat, 15-30 minute pentru inceput. Dar oare sta fii’mea fara sursa laptelui cat sa alerg, adica sincronizez eu sotul sa poata merge in parc cu fii’miu sa fie treaz si sa vrea in parc si cu fii’mea care sa fie satula si dormita si dispusa sa uite de “separation anxiety”? Hm…. merita incercat! Dar si mai bine ar fi dimineata, ca atunci sigur toti din casa sunt fresh si mancati si dispusi sa ma “menajeze”, deci as putea lipsi din peisaj pentru un alergat matinal! Da, uite asta chiar e o varianta viabila!

Zis si facut: voi merge la alergat dimineata! Abia astept!

Si chiar, voi cum stati la capitolul sport? Ca nu cred ca v-am mai intrebat pana acum 😉

Imagine: blackzheep/freedigitalphotos.net

NVDC nu vindeca cezariana

Sunt aproape 3 ani si 4 luni de cand am nascut prin cezariana. Si 11 luni si putin de cand am nascut natural dupa cezariana.

In cazul ambilor copii mi-am dorit foarte mult sa ii aduc pe lume pe cale naturala, fara a le pune in pericol viata si deci fara a refuza cezariana in caz de urgenta. Si din fericire urgenta nu a aparut. Cezariana insa, da.

ID-100138575

In timpul celei de-a doua sarcini citeam povesti de nasteri naturale dupa cezariana, si multe dintre mamici vorbeau despre vindecare. Despre cum nasterea naturala le-a ajutat sa treaca peste suferinta, trauma unei cezariene care nu era necesara. Pentru ca de fapt asta cred ca e uneori problema cu cezariana, faptul ca esti, ca femeie, mintita, pacalita, condusa pe drumul facil pentru medic al cezarienei. Ca doar nu medicul sta sa se recupereze dupa cezariana, nu el ia calmante, nu el isi simte organeze cum se deplaseaza in interior la fiecare miscare, nu el se simte pacalit si isi reproseaza lipsa de informare sau credulitatea. Medicul a venit, te-a pacalit ca e musai caz de cezariana ca e cordonul dupa gat sau ai dioptrii sau are copilul capul mare, te-a taiat repejor, te coase mai bine sau mai putin bine, si pleaca acasa. Si tu? Ramai sa te aduni, sa te recuperezi, sa intelegi ce ti s-a intamplat, sa plangi.

Am suferit la prima cezariana. Evident ca ma bucuram ca mi-e copilul bine si e sanatos, ca intr-adevar asta e cel mai important, si da, ma gandesc cu drag si emotie la nasterea voinicului meu. Insa la o nastere mai sunt si alte detalii importante. Da, cel mai important e sa fie copilul si mama sanatosi. Dar si alte lucruri sunt importante, chiar daca nu la fel de importante. E important si sa nu te simti o vita dusa la taiere. E important si sa nu te simti mintita si fortata in cezariana. E important sa te simti om. Din povestile pe care le-am citit despre cezariene care nu erau necesare, ce simteam eu dupa cezariana era perfect normal si des intalnit printre femei cu experiente similare cu a mea. Si repet, este vorba aici de cezariena care nu se impunea, ca despre cea care salveaza vieti am doar cuvinte de lauda si ma bucur ca exista.

O moasa de pe grupul de sustinere a NVDC (nastere vaginala dupa cezariana) sfatuieste mamicile sa se vindece de trauma cezarienei inainte de NVDC. Cand eram gravida a doua oara, nu intelegeam sfatul asta, pentru ca citisem povesti in care nasterea naturala vindecase trauma cezarienei, conform spuselor persoanelor in cauza. Dar se pare ca nu toate povestile sunt la fel…

Pregatindu-ma pentru NVDC, am inteles de ce prima nastere nu trebuia sa fie cezariana. Si nu atunci. Evident ca nimeni nu poate garanta ca as fi nascut natural, ce vreau sa spun este ca imi este clar ca am fost mintita inspre cezariana. Intr-adevar, aveam contractii, dar nimic spectaculos. Si nimic din ce a urmat dupa ce am ajuns la spital nu a fost ca sa ma ajute sa nasc natural: nu tinutul pe spate in pat mai bine de 12 ore, fara miscare; nu glucoza administrata; nu lipsa de mancare; nu controalele infernal de dureroase si inutile; nu ecografia dureroasa; nu presiunea “ai un minut sa decizi daca nasti prin cezariana sau stresezi copilul inca 12 ore, ca eu ma grabesc la cabinet”. Toate astea m-au epuizat pe mine si au impins copilul spre un posibil stres fetal (nici macar de asta nu sunt convinsa). Toate astea au dus la o cezariana care nu era necesara in acel moment, putina relaxare, putin somn, ceva de mancare si putina miscare ar fi ajutat si cred ca fii’miu ar mai fi stat in burtica niste saptamani bune. Dar eram la prima sarcina, prima nastere, avusesem incredere in medic. Am gresit.

Dupa ce am citit carti si povesti, dupa ce am nascut-o pe fii’mea, dupa ce am experimentat un travaliu real, nu fals, dupa ce am inteles durerile, importanta miscarii, etapele travaliului, importanta ambientului, dupa ce am tinut-o in brate din prima secunda, piele pe piele, dupa ce am vazut-o cum s-a mufat imediat la sursa laptelui, dupa ce am stat cu ea in brate toata noaptea (cu exceptia catorva minute), dupa ce am putut sa ii miros parul toata noaptea si sa ii admir pielea cu vernix pana cand acesta a fost absorbit, dupa ce am putut sa ii tai cordonul ombilical, dupa ce am foat tratata uman si cu respect, dupa ce am cunoscut cadre din personalul medical care aveau grija de mine si nu de buzunarele sau timpul lor, abia atunci am realizat cate mi-au fost furate printr-o cezariana nenecesara si protocoalele din maternitate. Si am simtit furie. Abia atunci mi-am dat seama ca nu, nu ma vindecasem de cezariana. Si nu, nasterea naturala nu m-a vindecat si nici nu ar trebui sa o faca. Abia atunci am inteles de ce trebuie sa te vindeci de cezariana independent de alte nasteri. Abia atunci am inteles ca eu trebuie sa incep procesul de vindecare, nu altcineva, nu altceva.

Daca ati trecut printr-o nastere prin cezariana care credeti ca nu era necesara si de care incercati sa va vindecati sufleteste, imi puteti scrie la “ralucazagura[arond]gmail[dot]com” si daca doriti pot publica povestea voastra. Sau daca ati nascut natural dupa cezariana, mi-ar placea sa aflu cum a fost aceasta experienta pentru voi si ce simtiti acum referitor la cezariana.

Imagine: arztsamui/freedigitalphotos.net

Despre eternitate, cu Matrioska de pe raft

“Trecutul s-a dus, viitorul nu este inca aici, iar timpul nostru se masoara in bataile inimii” – un citat care mi-a ramas in minte, l-am citit cand eram in liceu (as spune sursa dar google nu ma ajuta). Mi-a revenit acum in minte, citind textul ce urmeaza.

Anul trecut, Mara a pierdut un om extrem de important pentru ea, pe tatal ei. Acest text este scris de ea.

ID-100278017

“Mă tem de moarte. Mă îngrozește eternitatea. Cea de după moarte.

Pentru mine, cea care pierde pe cineva drag și care se vede obligată să trăiescă fără tot ce ne-a unit până atunci, rememorând fragmente trăite sau povestite împreună, cu dorința de a păstra cât mai lucid fiecare fragment împărtășit, grimasă, tonul vocii. Dar și pentru mine, cea care va pleca într-o bună zi sau rea, lăsând în urmă o durere fără comparație pentru cei care mă iubesc; și încotro? Cum să nu mai pot îmbrățișa, privi în ochi surâzători sau cu lacrimi, cum să nu mai pot oferi iubire și afecțiune prin gesturi, bunătăți pregătite cu drag și pasiune, încredere reciprocă? Să nu mai greșesc, să nu mai iert..? De ce? Atunci ce rost are să învățăm toate astea în decursul unei vieți? Când în sfârșit credem că le înțelegem sensul și ne simțim pregătiți să procedăm în consecință, se termină…

Mi-e frică zilnic de singurătate; cred că e chiar motivul pentru care, inconștient, nu permit iubirii să se instaleze confortabil și-n viața mea. Pentru că mă gândesc adesea “și dacă pleacă înaintea mea?” Cum să rămân cu incertitudinea că am trăit tot ce aveam de trăit împreună? Așa că alung, uneori voit, cu bună știință, alteori rămân doar cu întrebarea “unde am greșit, acum ce-am mai făcut?”.

Mulți specialiști confirmă faptul că frica este dușmanul cel mai mare al omului; frica de necunoscutul din viitor, care ne împiedică să ne trăim prezentul, pentru că ne bazăm pe scenarii întâmplate în trecut, nouă sau din dezvăluirile și relatările altora. Și astfel ne lipsește curajul de a spune tuturor tot ce gândim și simțim pentru ei; de teama unui refuz, de frica de penibil. Apoi ne-ntrebăm “oare cum ar fi fost dacă..?”. Și regretăm.

Și atunci, cu ce rămânem? Cu speranța că măcar ei, copiii noștri, vor ști cât de mult i-am iubit. Speranța că vor fi mai puternici decât noi, vor suferi mai puțin și vor trece mai ușor peste toate: greutăți, sentimente neîmpărtășite, pierderi, despărțiri temporare sau… eterne.”

Mara Bogdana Marina – Matrioska de pe Raft

 

Imagine: Stuart Miles/freedigitalphotos.net

Esti completa cu un copil, de Matrioska de pe Raft

Astazi, Mara ne povesteste despre unul din aspectele vietii unei mame singure.

“Citesc și aud foarte des: ‘Aaa, păi acum ai copil, nu mai ești singură! Ești completă, nu mai ai nevoie de nimeni și de nimic!’. Zău?!? Prostii!

Măi oameni buni, un copil nu e un partener de viață cu care să-mparți bucurii, temeri, neliniști și tristeți, căruia să-i ceri un sfat când ești prea obosită sau implicată în subiect, pe cine să rogi să te ajute (să deschizi un borcan, să-ți schimbe un bec :)) ) sau să îți dea un moment de respiro (și de la care chiar poți avea pretenția să te și asculte!); pe pieptul căruia să-ți așezi, seara, capul care încă vâjâie după o zi plină de activități cu și pentru cel mic și să te cuprindă cu un braț înțelegător.

Am fost creați să ne scriem călătoria vieții alături de un partener. Cum bărbații au nevoie de femei, în cea mai mare măsură pentru anumite nevoi fizice (dar nu numai!), noi avem nevoie de ei pentru a ne satisface, în cea mai mare măsură, nevoile emoționale (și nu numai!). Noi simțim extrem de mult și avem nevoie de confirmări afective, vrem să ne simțim protejate, iubite, să avem certitudinea că aparținem cuiva, de preferat chiar cui trebuie.

Și ce dacă ești mamă? Nașterea te-a anulat ca femeie?

Ca mamă singură, în trecut, femeia era tare blamată, purta un stigmat. Astăzi pare să devină o modă; poate mâine va fi, în sfârșit, privită iar ca o ființă normală, care, forțată de împrejurări, trebuie să se descurce, să facă față, în cea mai mare parte să țină locul a doi. Și reușește, pentru că-și iubește infinit și necondiționat puiul și pentru că, de cele mai multe ori, nu are de ales. Dar asta nu înseamnă că nu râvnește să iubeasă și să fie iubită din nou, să se cuibărească seara, după ce și-a adormit copilașul, în brațele alesului ei.

ID-10076445

Imagine: Ambro/freedigitalphotos.net

Dragostea oferită copilului si iubirea unui partener de viață nu trebuie să se excludă; dimpotrivă, cred că mai degrabă se alimentează reciproc, fac o echipă bună, completă, necesară unei mame fericite pentru a crește un omușor încrezător, independent și echilibrat afectiv și emoțional.

Avem dreptul la fericire din toate punctele de vedere. Nu vă sfiiți să vă-ndrăgostiți, căci dragostea ne stă bine oricând, tuturor!”

Mara Bogdana Marina – Matrioska de pe Raft

Brexit sau Regatul Unit in UE

Joi, 23 iunie 2016, englezii decid daca Regatul Unit ramane in Uniunea Europeana sau daca o paraseste. Referendumul a fost promis de David Cameron in campania electorala si este primul din acest secol pe tema UE, ultimul avand loc in 1975, atunci cand s-a votat ramanerea in UE (mai multe detalii aici).

Poate va intrebati care e starea de spirit in zona. Ei bine, pe scurt, referendumul este intens mediatizat, in presa, la radio, in cutia postala, pe facebook, iar cele doua parti, cea pro-iesire si cea pro-ramanere, sunt aproape la egalitate, spun unii.

Nu avem televizor si habar nu am ce se intampla pe la show-uri si ce dezbateri sunt. Dar stiu pozitia guvernului, pe care acesta a avut grija sa o faca foarte cunoscuta, trimitand pliantul de mai jos in posta, cred ca tuturor locuitorilor.

20160523_002900

Si mai stiu si ca, mergand cu masina in Essex, spre Colchester, weekendul trecut, am vazut bannere stradale mari pe care scria “Vote Leave”, adica indemnau la vot pro-iesire din UE. Nu am vazut nici macar un banner cu “Vote Remain” sau ceva similar. In Londra nu am vazut niciun banner de genul asta. Ieri am vazut pentru prima data si in Londra un afis care indemna la iesirea din UE si care spunea “Better use the money for our NHS. Vote leave.”.

Noi nu putem vota la referendum, nu avem acest drept. Asa ca asteptam sa vedem ce vor ceilalti, cei cu drept de vot. De-or vrea sa se ramane in UE, viata noastra va fi probabil la fel ca pana acum sau oricum neinfluentata de ziua de 23 iunie. Daca vor vota totusi ca UK sa iasa din UE… hm… nu e prea clar ce se va intampla, dar clar se vor schimba foarte multe lucruri in zona. Si om vedea in ce masura de vor influenta si pe noi. Dar mai e pana atunci.

Dezlegare la iubit, de Matrioska de pe Raft

Astazi discutam despre iubire si despre indragosteala, cu Mara:

“Când mă îndrăgostesc, brusc mă transform, parcă preiau simptome de natură autistă: mintea mea refuză să se mai concentreze, nu mă mai enervez pe nimeni dar nici nu mă mai bucur pentru nimic, îmi răsare doar un rânjet alipit unei priviri lipsite de focus.

Sincer, nu-mi pot aminti exact comportamentul din perioada în care m-am îndrăgostit de fostul meu soț, îmi amintesc doar că râdeam foarte mult împreună, am experimentat tot ce ne trecea prin cap și timpul părea inexistent. Îmi amintesc însă că, pornind de la o prietenie bruscă și fantastică, atunci când a încercat să-mi dea primul sărut i-am tras o palmă de ardeleancă sănătoasă și i-am ținut o teorie de mi-o amintește și acum, după 15-16 ani. A continuat o relație grozavă, inocentă, liberă și intensă, cu multe suișuri și coborâșuri, dar sentimentul că ne suntem ‘acolo, no matter what’ ne-a însoțit până-n ultima clipă și încă puțin după.

Au trecut câțiva ani până am decis să-i spun ‘Da’, iar după alți câțiva ne-am transformat pe nesimțite, împreună, în ‘Nu’. Ne împlinisem rolul pentru care ne-am întâlnit cu mulți și frumoși ani înainte și trebuia să ne cedăm experiențelor unor vieți separate.

După vreo doi ani de așa-zis ‘doliu’ în urma divorțului de comun acord, l-am cunoscut pe cel ce urma să-mi dăruiască minunăția ce azi mă strigă “mama”. Alți ani, alt long story short.

Din nou am așteptat să mă vindec emoțional și afectiv, iar azi iată-mă din nou în postura de care povesteam în prima parte.

Am cunoscut un bărbat liber, interesant, matur și cu principii sănătoase conform GPS-ului meu. Cu trecerea timpului am purtat conversații din suficiente domenii cât să-mi dau seama “ce poate” la nivel de intelect.

Totul a devenit o prietenie frumoasă de parc-am fi copilărit împreună de când lumea. Apoi a încercat să mă sărute… Eh, aici s-a rupt filmul! Nu i-am aplicat corecția cu palma și teoria din primul studiu de caz, doar m-am fofilat ca și când n-am prins ideea.
Nu a insistat atunci, nici n-am discutat despre, dar din ziua următoare mi-am dat seama că îl am ca musafir pe Cupidon, fluturașii-mi devorează stomacul, zâmbesc tâmp în timp ce levitez cu orele și toate astea în timp ce conversațiile cu protagonistul s-au transformat într-un fiasco și-o gafă constantă… Cert e că încă povestim și râdem!

Nu știu ce, cum și cât va dura, dar senzațiile care mă traversează ACUM sunt atât de noi, faine și motivante, încât indiferent încotro duce toată situația, sunt recunoscătoare pentru ce simt și trăiesc!

E primăvară, s-a dat dezlegare la iubit, așa că nu vă feriți să vă-ndrăgostiți, pentru că #iubireanestăbine!”

Mara Bogdana Marina – Matrioska de pe Raft

Imagine: noomhh/freedigitalphotos.net

Despre generatia “fara relatie”, cu Matrioska de pe Raft

Continuam seria inceputa saptamana trecuta (aici) cu un nou articol scris de Mara despre generatia “fara relatie”.

“Noi știm ce vrem, dar nu suntem siguri și ne răzgândim des. Ne plictisim. Suntem generația ‘Domnule doctor, cred că sunt nehotărât/ă! Sau nu?’. Gândim haotic, ne aruncăm cu capul înainte, plini de elan și spunem ‘Stop!’ imediat ce nu mai știm răspunsul la o întrebare banală.

Ne-am dori un job ok, care să ne permită financiar tot ce visăm, imediat cum terminăm studiile, considerând că după atâția ani de tocit băncile școlilor și fumat în băi și-n barurile din apropiere nu avem nevoie de niște experiență practică între ‘oameni mari’, în birouri open space.

Căutăm prieteni pe viață, pe care să știm că ne putem baza în orice situație, la orice oră din zi sau din noapte, însă nu uităm să ne setăm smartphonurile pe DND, silențios, sau mod Avion înainte de a adormi. După ce mai dăm un scroll și un refresh la News Feed.

Imagine: jesadaphorn/freedigitalphotos.net

Imagine: jesadaphorn/freedigitalphotos.net

Vrem o relație cum am văzut în desenele Disney din copilăria noastră, dar evităm să ne gândim mai departe, să ne asumăm ce presupun scenele din viața de după happy end-urile alea. Și suntem ferm convinși că merităm toate astea de-a gata! Pe zâmbetul nostru larg și c-o privire languroasă.

Suntem generația cu cheia de gât, pierdută în identități de Facebook, cu vieți editate-n photoshop si pe Instagram și manifestări la care participăm cu mult zel de pe canapeaua de acasă. Generația care caută fericirea constant, jinduiește la ea cu toți porii, la acea nebunie cu sentimente dintre cele mai profunde, reciproce și durabile, și speră să găsească fix acea persoană demnă de ‘la bine și la greu’. Pe Tinder. Că nu mai avem timp să ne acordăm timp; după o întrevedere, trecem direct ‘la mine sau la tine?’. Suntem prea ocupați pentru a construi ceva real și cu bătaie lungă. Prea prinși mereu, că stăm și socializăm pe net, râdem din taste, ne mimăm stările de moment cu emoticonuri colorate. Am uitat de plimbări, cofetării, teatru sau filme, excursii, petreceri date acasă, cu jocuri de cărți, monopoly, dezbateri aprinse pe teme științifice sau istorice, cu muzică bună, pizza, sandvișuri și vin sau bere.

Visăm la cineva care să ne țină de mână. Alături de care să creăm tradiții, să ne formăm obiceiuri comune, să ne acceptăm și respectăm tabieturile. Cu care să dormim îmbrățișați până la adânci bătrâneți, dar dupa partida de sex de la a doua întâlnire, ne îmbrăcăm în grabă și fugim acasă, că ne odihnim mai bine în patul nostru, singuri. Așteptăm declarații, sinceritate și încredere, dar ne ferim să le oferim să nu fim răniți, să nu cădem în penibil sau să nu îndepărtăm, că e la modă să te închizi, să pari rece și distant/ă, neimplicat/ă, independent/ă; iar când le primim, ne retragem și ne declarăm indisponibili/e emoțional – expresie definitorie pentru această generație. Deci ne dorim, fiecare, o relație funcțională, dar ne mințim constant că nu. Fugim de ea cu turație maximă. Iar la sfârșitul fiecărei zile realizăm ce mult ne lipsește o privire, o mângâiere și-un cuvânt șoptit. Acea relație autentică, dar în care nu mai suntem dispuși să investim și niște timp cu sufletul deschis.

Pentru că ne e teamă să ne asumăm responsabilități. Ne construim un drum și un trai safe, fără implicații, relații fără compromisuri, ca în momentul în care apar semne că ar putea fi ceva serios, să ne luam tălpășița și să zicem ‘nu sunt pregătit/ă, nu te supăra, chiar nu e vina ta’. Apoi fugim în căutarea următoarei perfecțiuni de moment.

Și după ce mai trece un timp, ne vom trezi plini de regrete. Că timpul cu asta se ocupă, trece… Dar cu cât mai frumos ar fi să treacă ținând de mână pe cineva, pe aceeași și același cineva, zi după zi, an după an.”

Mara Bogdana Marina – Matrioska de pe Raft