Dupa 11 luni de Londra

In curand se implinesc 11 luni de cand ne-am mutat din Bucuresti, Romania.

Am venit in Londra (de fapt, in Greater London) in aprilie anul trecut: doi adulti si un copil de un an si vreo doua luni. Inainte de plecare, triasem toate lucrurile din casa la sange: am impartit la prieteni, am vandut, am dat la parinti spre pastrare, am lasat acasa pentru viitoare posibile colete trimise spre noi si restul am pus in bagaje. Aveam cu noi 3 trollere (unul mare, doua mici), si in ele hainele erau in saci vidati, ca sa ocupe mai putin loc.

Imi amintesc ca in ziua plecarii, in aeroport, cand sa cantarim bagajele, am remarcat ca ne ocupasem de volum, dar nu si de greutate, ca nu avusesem cu ce cantari. Asa ca depaseam cu cateva kilograme greutatea maxim admisa (adica depaseam greutatea care depasea greutatea inclusa in pretul biletului). Mai precis, unul din trollere, cel mare, evident, era de cargo. Si noi aveam 15 minute sa il facem cu vreo 7kg mai usor. Si uite-asa eram noi in aeroport, cu copil mic, treziti cu noaptea’n cap, si cu bagajele toate desfacute, ca sa redistribuim ce putem si sa aruncam ce nu putem redistribui. Asa am ramas si fara vreo 3 carti, dupa care am plans (la figurat) dar pe care le-am recuperat aici, de la charity/anticariate.

Ajunsi in noua casa, a inceput perioada de cumparaturi (nu aveam masa sau pat in casa) si cea de acomodare. Tin minte ca in prima saptamana de la sosire, explorand zona si ajunsa intr-un plafar am fost intrebata daca vreau sa-mi fac card de fidelitate la acel plafar. Si am spus da. Nu pentru ca vroiam, ci pentru ca un turist intr-un oras nu-si face card de fidelitate la un magazin oarecare, dar cineva care locuieste in acel oras are carduri de fidelitate. Si a fost un sentiment placut, a fost primul gest de localnic pe care cred ca l-am facut aici.

Ne-a luat doua luni sa ne obisnuim sa ne uitam in dreapta mai intai si apoi in stanga atunci cand traversam strada si asta cred ca a fost singurul lucru mai dificil cu care a trebuit sa ne obisnuim pentru ca era fix invers decat aveam noi reflexele create. Restul lucrurilor cu care a trebuit sa ne obisnuim erau normale, firesti, de bun simt.

A trebuit sa rezolvam lucrurile birocratice. Pentru inceput, sa ne obtinem NINo si sa ne inscriem la GP. Pe fi’miu l-am inscris imediat ce am ajuns, pentru ca pe copii ii inscriu foarte usor si repede, au mare grija de ei; si ulterior am mers si la health visitor si a primit fi’miu carticica rosie (red book), un fel de jurnal medical al fiecarui copil, necesar cel putin la inscrierea la gradinita din ce am inteles.

Au urmat restul birocratiei, de la inscrierea la dentist la deschiderea unui cont in banca. Plus inscrierea copilului pe cateva liste ale unor gradinite (asta dupa vizitarea mai multor gradinite, lucru care necesita si el timp si rabdare).

Cand am ajuns aici, doua lucruri ne-au incantat in mod deosebit pentru fi’miu: parcurile (pe care si acum le vizitam zilnic) si locurile de joaca pentru copii. Aceste locuri sunt cam peste tot, pot fi in orice spatiu, dar de obicei sunt in biserici, in timpul saptamanii (spatiile bisericilor se inchiriaza in afara zilelor cu slujbe religioase). Multi copii la un loc, de varste apropiate (in general in jur de 2-3 ani) cu multe jucarii, activitati, cantece si messy play. Si mergeam bucurosi in fiecare zi la cate un playgroup, sau cel putin incercam. Doar ca organismul european de copil de 1 an pus intr-o tara noua la un loc cu multi alti copii cu stari variabile de sanatate (aici copiii raciti/bolnavi deseori nu sunt tinuti acasa ci isi continua viata ca de obicei) s-a imbolnavit si dupa vreo 2 luni de socializare a facut o amigdalita de toata frumusetea. Asa am invatat si noi care e treaba cu antibioticele, de ce uneori sunt absolut necesare, si de ce temperatura ridicata (febra) ajuta organismul copilului (am povestit despre asta aici).

Cand a venit vara, tot am asteptat caldurile ca sa port hainele cele mai subtiri si sa fac inghetata. Si a venit vara, a tinut 3 zile, si a plecat. In sensul ca doar vreo 3 zile au fost temperaturi “caniculare” (cu avertismente peste tot) de 28-32 de grade. In rest toata vara s-a desfasurat sub 26-28 de grade, ceea ce a fost o schimbare incredibila fata de vara precedenta cand ne-am copt la 40 de grade in Bucuresti, cu copil de cateva luni in brate.

Am descoperit charity-urile aici, o inventie minunata si care nu inteleg de ce nu exista si in Romania: la charity un om doneaza lucruri in stare functionala, alt om vine si il cumpara la un pret mult mai mic decat daca l-am lua nou, iar banii stransi se duc spre fundatii si cauze nobile. La charity-uri donam acum si noi jucarii sau haine (carti inca nu), si tot de acolo cumparam multe carti, haine si jucarii. Si de la targuri, car boot sales. Si ne-am dat seama ca asa avem ocazia sa citim carti si fi’miu sa se joace cu jucarii sau sa citeasca si el carti care altfel nu ar fi ajuns la noi in casa din cauza preturilor. Insa un copil nu are nevoie de jucarii noi, in ambalaje, e foarte buna o masina deja folosita sau un puzzle care a mai fost facut de alt copil, si e foarte buna o carte pe care a mai citit-o un alt om.

In toamna am aflat ca vom mai avea un copil, asa ca am inceput sa descopar si cum e cu nasterea in UK si cu monitorizarea sarcinii (am povestit aici).

Viata sociala exista, insa e mult redusa momentan fata de cum era pana acum, asta si din cauza lipsei timpului si recent a energiei personale (care se duce spre copil si spre bebelus). Insa am intalnit oameni frumosi, deschisi, dornici de socializare si de prieteni. Parte din ei sunt tot emigranti, englezii fiind mai reticenti fata de straini poate si pentru ca se au intre ei de mici si atunci nu prea au nevoie de prieteni noi, asa cum este cazul strainilor.

Londra am explorat-o cat de des am putut, adica ocazional in cate un weekend. O singura data am iesit din Londra ca sa mergem la mare. In rest am explorat mult zona in care locuim si imprejurimile. Stiu ca atunci cand eram in Romania ma gandeam ca voi vedea saptamanal House of Parliament, dar dupa ce ne-am mutat, am inceput sa descoperim multe lucruri frumoase in toata Londra, nu doar in centrul turistic. Si sunt constienta ca toata Marea Britanie are ce sa ne arate, si o vom vizita incet incet, ca nu avem nicio graba. Totul la timpul sau.

Si cam asa stam in prezent, dupa 11 luni de Londra, fara pauza (in Romania nu am mai reusit sa ajungem, desi ne propusesem de vreo doua ori).

4 Responses to Dupa 11 luni de Londra

  1. Mihaela says:

    Cel mai frumos rezumat!
    Va pupa cu mult drag,
    Nasa.

    • Raluca says:

      Multumim, nasa, pupam si noi, si ne e dor de voi!

      • Razvan says:

        Ce frumoooos (nasa & fina)! La multe luni fericite inainte si sa ai parte de-o sarcina usoara!

        Pupici

        • Raluca says:

          Oooo, ia uite cine ma citeste! 😉 Multumesc, Razvi, de gandurile bune! Tu ai deja cativa ani la activ departe de Romania, sper ca sunt frumosi si ca iti este bine acolo unde esti 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *